Vlad Gayraud ridică grilajul ruginit de pe asfaltul din curte și închide cu el depozitul improvizat în spațiul dintre parter și demisolul casei, unde a îngrămădit saci plini de hârtie și reviste, unii atât de grei că abia i-a putut ridica. Ca să nu pice grilajul, îi potrivește la bază câteva plăci solide de faianță. Așa cum stă ghemuit, pare o mogâldeață, deși e înalt și slab, cu mâini lungi și coate ascuțite. Își face calculul: să tot fie vreo jumătate de tonă de hârtie.
La 27 de ani, Vlad e general manager la o firmă de turism. O spune stângaci, frecându-și ochiul drept cu podul palmei, ca un copil rușinat după o boroboață. I se pare că n-are suficientă experiență să coordoneze o echipă, deși deocamdată contabilul îi e singurul subaltern. A fost promovat după doi ani în care a evoluat de la un om care „nu știa să facă absolut nimic” la unul bun la toate. În mailuri se semnează deseori „Ghero”, pentru că mulți nu știu să-i citească numele de familie moștenit de la un străbunic din sudul Franței.
De jumătate de an, Vlad strânge hârtie pentru niște copii pe care nu i-a văzut niciodată. A auzit de ei în septembrie, în timp ce era ghid pentru un grup de turiști străini la mănăstirea Moldovița. După ghidaj s-a oprit la maica Tatiana, o femeie de 60-70 de ani, care i-a povestit despre problemele celor 180 de copii din Argel, un sat din vecinătatea mănăstirii. Măturați de inundații două veri la rând, sătenii au primit ajutoare de la Crucea Roșie și haine second hand de la străini, dar copiii și-ar dori lucruri noi, măcar niște dulciuri de Crăciun. Vlad n-a promis nimic, să nu le dea speranțe false; nu știa dacă va fi în stare să strângă banii. Voia să le ducă mai mult decât dulciuri și s-a întors în București să caute o soluție.
După o săptămână i-a venit ideea să strângă hârtie de la firme și s-o ducă la valorificat. Åži-a sunat prietenii și le-a cerut să-l recomande. Prima oară l-au chemat la Agenția de Monitorizare a Presei. Abia atunci și-a dat seama că-i va fi greu să care hârtia, pentru că nu are nici carnet, nici mașină. A închiriat un taxi de marfă, s-a prezentat la sediu și s-a albit la față când a văzut câtă hârtie aveau – în total peste 1 tonă. A dus-o direct la un centru de colectare unde sunase în prealabil și i s-a spus că primește 0,5 lei pe kilogram.
După ce a descărcat hârtia, a constatat că prețul era 0,05. A luat cei 50 de lei, i-a pus deoparte și a plătit taxiul, 70 de lei, din banii lui. A început să-și întrebe din nou amicii: „Da’ la prietena ta la firmă?”. În prima fază a fost refuzat, dădeau maculatura la Copacul de Hârtie. A insistat: „Da’ tu i-ai zis de ce strâng eu hârtie?”. A sunat el direct, a explicat că adună hârtie pentru copii și a fost acceptat. Așa a strâns cantități mici de hârtie de la încă trei firme, câte 100-200 de kilograme pe care le-a dosit în saci în depozitul din casă. A dus și în pod, unde ajunge urcând o spirală de trepte, de nici jumătate de metru lățime. A găsit un centru de colectare aproape de casă cu un preț mai bun – 0,25 lei pe kilogram – și a deșertat aici încă două tone de hârtie. În total a adunat 600 de lei pe care i-a dat mamei la păstrare.
Uneori când vine de la serviciu, ea îi aduce aminte: „vezi, dormi, da’ nu uita că mai ai alt angajament”. Chiar dacă n-a reușit să-și ducă planul la bun sfârșit de Sărbători, Vlad continuă să strângă hârtie. A primit promisiuni de la alte două firme că îl vor ajuta. Singura problemă a rămas mașina, pentru care apelează la prieteni, vecini sau contabilul de la firmă. Nu vrea să dea examen pentru carnet pentru că nu-i place șofatul. E hotărât să mai adune câțiva bani, să pună și el o sumă, cât să se facă o mie de euro, și să le cumpere copiilor rechizite. Va întreba la primărie de ce mai au nevoie, poate trebuie să le schimbe tabla la școală. Nu s-a gândit cum va transporta totul până în nordul Moldovei, dar vrea să fie acolo când le primesc. Nu le va spune copiilor că el i-a ajutat, pentru că nu vrea ca părinții să-i împingă de la spate cu „zi mulțumesc”. Vlad se întreabă și acum de ce a ales să-i ajute tocmai pe copiii ăștia. N-a găsit încă un răspuns. „Probabil că a fost discuția și acel mic click de la maica Tatiana. Am simțit că aici ar trebui să încep”. Spune că în urmă cu câțiva ani nu-i păsa de cei din jur, se simțea „buricul pământului” și voia să treacă prin viață ca „un mic vagabond”, plimbându-se prin țară și schimbând joburi mici. După ce s-a angajat ca ghid, s-a mai potolit. Åži-a descoperit o înclinație spre proiecte sociale și ar vrea să facă voluntariat în Africa sau India. Nu se consideră un bun ecologist, deși merge des pe bicicletă sau pe jos, cumpără produse bio și folosește lanterne cu dinam. De când a pornit campania cu hârtia și-a umplut casa de foi. Vecinii i-au donat și ei două teancuri de reviste, cărora nu le-a găsit încă locul; îi stau în cale pe hol, în fața ușii de la intrare. În curând le va încărca alături de ceilalți saci și le va duce la reciclat.