Scriitorul Romulus Vulpescu a incetat din viata la varsta de 79 de ani.
Romulus Vulpescu s-a născut la Oradea, în 1933, şi a urmat cursurile Facultăţii de Filologie, secţia Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti (1955). A lucrat ca redactor la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă (1955-1960), apoi la Editura pentru Literatură Universală (1961-1964), şi la revista „Luceafărul” (1964-1965). A fost secretar literar şi director adjunct la Teatrul „Barbu Delavrancea” (1967-1969), muzeograf la Muzeul Literaturii Române şi în redacţia „Manuscriptum” (1970-1973), secretar la Uniunea Scriitorilor (1973-1989), director al Teatrului Mic (1990-1991).
Între 1990-1992 a fost senator şi membru în Consiliul Naţional al Audiovizualului din 1994 şi până în 1998, când iese la pensie. Dupa 1990, a devenit un apropiat al gruparii de la publicatia “Romania Mare”, care l-a si premiat.
A fost căsătorit cu prozatoarea Ileana Vulpescu, cunoscută pentru romanul “Arta Conversaţiei”. În urmă cu mai bine de o lună, pe 12 august, poetul şi soţia sa, Ileana, îşi pierduseră unicul copil. Ioana Vulpescu a murit la vârsta de 41 de ani.
Romulus Vulpescu a debutat cu un volum de “Versuri” in 1965 si unul de proza doi ani mai tarziu. Gloria cucerit-o insa ca un formidabil traducator, el talmacind in limba romana operele lui Francois Villon, Rabelais (“Gargantua”, “Pantagruel”), Dante Alighieri, Alfred Jarry (“Ubu”).
…”Plecară cărţile din casă/ pornind pe ultimul lor drum,/ iar stinsul filelor parfum/ şir de-ncăperi golite lasă.// De raft, şi-o gioarsă de volum/ se-agaţă şi nu vrea să iasă;/ absenţa cărţilor apasă/ ca un banal regret postum.// Confraţii ce-mi veghează visul/ sînt strămutaţi în empireu,/ şi-acum constat la rîndul meu/ cît de zadarnic mi-a fost scrisul./ Măcar sper, destrămat în moarte,/ să mă prefac în colb de carte.//
DUMINICA DE IERI
Aprind ţigara şi te-aştept să vii
Pe-o bancă de pe stradă, la amiază:
Secundele acestea argintii
Se scutură ca verbele-ntr-o frază.
Foşnesc şoptit – vecini cu vîntul – plopii
Şi degetele-mi vîntul le resfiră…
E-o linişte de umbră cînd te-apropii,
Şi mîna mea vibrează, şi e liră.
Ni-s paşii mici şi rari, porniţi spre gară
Peronul despărţirii să-l refuze:
În părul tău mai e un rest de vară,
Dar – vineţie – toamna-ţi stă pe buze.
Se-mbracă-n demnitate regiunea:
Duminica de ieri şi-a scos coroana.
Săruturile tac. Zi tristă lunea.
Rămas-bun, ochi. Rămas-bun, tîrg. Rămîne rana.