Imaginaţi-vă că sunteţi poeţi. “Dar, Lorena, chiar suntem, vrei să-ţi trimitem o poezie despre închegarea lăptoasă a sentimentului intrinsec?” OK, reformulez. Imaginaţi-vă că sunteţi poeţi talentaţi. Şi aţi ajuns brand de ţară. Şi de ziua voastră, toţi simandicoşii, toate babele snoabe şi toţi fonfăiţii organizează serbări insipide în care A) idolatrizează la nesfârşit poza voastră de la bacalaureat, una singură, luată dintr-un unghi avantajos şi B) proslăvesc o imagine falsă, golită de orice urmă de umanitate sau de asemănare cu ceea ce eraţi voi ca oameni. Cum v-aţi simţi? Poate ăia dintre voi care ar vrea glorie multă şi falsă, dar să nu facă nimic pentru asta, s-ar simţi minunat. Dar orice artist adevărat – şi Eminescu, creatorul limbajului literar românesc, era unul! – s-ar simţi extrem de jignit că fiinţa lui reală nu e destul de bună pentru marile mase şi că e îndesat cu sila într-o cutiuţă convenabilă pentru gândirea îngustă a snobului.
Apoi, imaginea asta falsă duce la un mod de a-l preda pe Eminescu în licee care să te facă să-l urăşti din străfundul inimii tale. Geniul pustiu, luceafărul cu ochii-n zare, poetul nepereche. Poate că refuzul încrâncenat al multor tineri să deschidă o carte se datorează respingerii adolescentine a falsului cu care cucoanele îi îndeamnă, pe un ton atoateştiutor şi superior, “să se culturalizeze”. Dacă citeşti “să te culturalizezi”, eşti un putregai cu aere. Dacă citeşti din plăcere şi curiozitate, eşti un om normal.
Şi acum, să facem cunoştinţă cu poezia erotică a lui Mihai Eminescu. Din volumul Opere, vol. XIV, ediţie critică editată de Dimitrie Vatamaniuc şi Petru Creţia, publicată de Editura Academiei în 1993.
“Ia te dă…”
Ia te dă cu curu-ncoace
Ca să caut ce îmi place
Pleacă-mi-te-n jos aici
Rochia ta s-o ridic,
Rochie, cămaşă, poală,
Ca la cur să-mi rămâi goală.
Ah, drăguţă, ce curată,
Nici un păr pe pielea toată;
Ca şi caşul alb sunt ***
Să-i simţi mari *** te-aduni *.
Dar icon vedem mai jos
Ce zvâcneşte-aşa frumos
Şi se zbate-n degete
Şi nu vrea să pregete.
Ah, l-am prins de căpuşor,
E vârtos şi stă-n picior,
Sunt şi buze ca să-l ţină
Cum îmi ard ele în mâini,
Ard, zvâcnesc, voi să le rupă,
Ori drăguţă să le-astup.
Dă-mi guriţa să m-adap
Şi să-ţi pun poalele-n cap;
Ia te-ntoarce, te crăcană
Şi te-nfige ici, puicană.
(pag. 1014)
Sau:
“Vin’ la neica…”
Vin la neica ca să-ţi prindă
Roza ta pe-un fir de ghindă
Şi să-ţi gădile-ncet negul
Când ţi l-a băga pe-ntregul,
Şi *** ta icoană *
Drept în contra o-mpreună *
Tu ridică, joacă, saltă
Toată *** ta naltă.
Şi trăgându-ţi veriguţa
Îţi mănâncă focul puţa,
Cât simţind că *** dragă
Şi mai zice: Bagă, bagă,
Mai adânc destul nu-i sunt
Multe noduri până-n fund.
Bagă-l pân’la rădăcină,
Să fiu floare pe tulpină
Simt căldură-n măruntaie,
Când îţi pun mâna la coaie.
Pune-ţi drăguţele buze
Pe a ţâţei bumburuze
Şi le strânge-n dinţi mai iute
Că e ca şi când m-ai fute.
Zgândăreşte – vezi cum creşte
Ţâţa mea şi se măreşte.
Ah drăguţă fără preţ
Să m-aşez mai bine-n jeţ
Tu mai dă-i, mai dă-i o leacă
Ţine ţuga * freacă, freacă,
Ha, ha, ha, ş-a doua oară
Chiar din creştet mă-nfioară.
Să scârnez * mă lasă dragă
Că-i pe moarte, nu-i de şagă.
[Ce păcat că n-ai în coaie
Şi mai multă jumăraie.]
(pag. 1013)
Acesta era Eminescu. Un bărbat normal, care scria poeme foarte diafane pentru Familia şi Convorbiri literare, articole tăioase şi pertinente pentru ziarul Timpul, al cărui redactor era, şi poeme de o senzualitate dezlănţuită pentru plăcerea proprie. Pe scurt, distinse doamne, aştept cu nerăbdare “invite” la o serată literară cu viori, fursecuri şi poemele explicite ale lui Eminescu. Dar vă rog mult să le recitaţi cu acelaşi avânt declamator cu care spuneţi “O, rămâi”.
(Foto şi poeme: eminescu-mon-amour.blogspot.ro)
1 comentariu