Pe politicienii români, se ştieee, îi preocupă profund imaginea ţărişoarei. Când vine vorba de filme premiate şi de limbajul NSFW. Atunci, devin brusc atât de sinistru de patrioţi, încât ai zice că realmente le pasă. Când, însă, vine vorba de legi complet inepte, ca aceea cu masacrarea random a câinilor, şi Internetul e invadat cu pozele animalelor hăcuite barbar de tot cretinul care are acum apă la moară să-şi manifeste prostia şi cruzimea nativă, brusc, imaginea ţărişoarei nu mai e o temă.
Aşa şi cu ultimul “reprezentant al neamului”, Victor Cristea, pe care l-a cuprins brusc grija de imaginea ţărişoarei după ce a văzut “Poziţia copilului”. Film premiat cu Ursul de Aur. Dar pe care acesta a decis că are căderea să-l spurce, cu inepţii de genul: “Nu cumva acel film a fost premiat pentru că se doreşte denigrarea poporului român şi minimalizarea activităţii în învăţământul nostru?”. De aici şi până la conspiraţiile lui Pavel Coruţ nu mai e decât un mic pas.
Clişeul ăsta, cu imaginea ţărişoarei care ar putea fi perfectă dacă n-ar fi existat limbajul argotic în filme, e perpetuu. Nu există Q & A, după vreun film, să nu apară eterna şi fascinanta întrebare: “Da’ ce zice străinu’ dacă vede…?”.
Străinu’, dragă Victor Cristea şi dragi îngrijoraţi, e obişnuit cu limbajul trivial din filme de foarte mult timp. El nu se oripilează de cuvântul “pulă” aşa cum se îngrozeşte de o poză cu un câine cu creierii împrăştiaţi pe uliţa satului. Toţi traducătorii de film în România trebuie să găsească sinonime cuminţele, simandicoase, pentru replici în care personajul din film se exprimă aşa cum s-ar exprima natural în situaţia de viaţă înfăţişată în film.
Încă n-am întâlnit un om cu adevărat cult şi realmente citit care să se sperie de limbajul argotic în cărţi şi filme. Oamenii culţi înţeleg că argoul e un instrument artistic, ca oricare altul; că dacă autorul tratează un anumit tip de personaj, e natural să-l redea cu comportamentul şi limbajul aferent, şi că arta nu e curs de morală. Numai securiştii cu patru clase promovaţi prin turnătorie pe poziţii de decidenţi şi PR-iţele agramate şi spălate pe creier, de ale căror comunicate de presă râzi cu lacrimi, se crizează la limbajul argotic din opere de artă. Pentru că educaţia lor s-a oprit la “Nu e frumos să înjuri, Vasilică” al bunicii de la ţară.
Da, Vasilică, nu e frumos să înjuri TU, “pă persoană fizică” (cum ar zice Vanghelie). Tu care, în viaţa reală, încerci să joci un personaj pe care comportamentul şi limbajul să-l recomande drept un cetăţean decent. Dar interdicţia la înjurat A TA nu înseamnă că un scenarist sau un scriitor nu pot surprinde o situaţie de viaţă fertilă dramaturgic şi în care – oopsie! – evoluţia lucrurilor şi felul de a fi al personajelor să nască, natural, limbajul pe care tu, om liniştit, cu job, casă şi nevastă, n-ai motive să-l foloseşti.
Iar în Poziţia copilului, limbajul trivial avea o menire în plus: aceea de a arăta degradarea relaţiilor de familie – fenomen real, care se întâmplă în zilele noastre. Şi pe care Călin Netzer a ales să-l redea în film. Când înjuri acest film, stimate Victor Cristea, eşti ca urâta care înjură oglinda pentru imaginea grotescă pe care o vede.