Puţine lucruri sunt mai enervante în viaţă decât persoanele fals-binevoitoare, de vârsta a treia, care te întreabă mieros şi uşor minimalizant: “Auzi, maică… da’ tu când îţi refaci viaţa?”
Ştiu că mă citesc multe persoane de vârsta a doua spre a treia. Pe unele le-am întâlnit la evenimente, pe altele doar online. Paradoxal, ăia care mă citesc pe mine sunt cumva oameni normali, cu o doză de modestie şi de înţelegere a faptului că nu poţi, doar prin criteriul vârstei, să ai impresia că le ştii pe toate şi să iei de sus pe toată lumea.
Pentru că multe astfel de persoane nu-şi dau seama că, prin întrebarea “când îţi refaci viaţa”, îţi sugerează că acum e avariată şi că există o reţetă prin care ar putea fi reconstruită. Oameni care nu ştiu nimic despre tine îţi dau reţete despre fericirea ta. Mă întreb de câtă îngâmfare stupidă e nevoie ca să faci asta şi să nu te simţi ultimul limbric impostor de pe faţa pământului.
Şi ce înţeleg de obicei genul ăsta de oameni prin “refacerea vieţii”? Să te apuci să faci voluntariat la un orfelinat sau un adăpost de animale, să contribui la binele unor fiinţe care au nevoie de el? Să-ţi impui program obligatoriu de citit trei cărţi pe săptămână, să nu te imbecilizeze complet politica şi entertainmentul de doi bani? Să creezi proiecte foarte originale şi strălucite, care să-ţi dea satisfacţie umană şi creatoare? Nu. “Găseşte-ţi, maică, pe unu!”
Nu-i înţeleg pe oamenii care-şi găsesc pe “unu”, cam la modul în care caută firmele angajaţi, cu job requirements, interviuri de HR, număr de ore prestate versus beneficii şi aşa mai departe. “Unu” ăla nu trebuie căutat cu fişa postului în braţe, ci trebuie să te izbească din mers înţelegerea profundă a faptului că e “unu”. Altminteri, mie mi se pare că nu-ţi “refaci” viaţa, ci doar o astupi în găuri cu primul boţ de humă găsit pe drum.
3 comentarii