Noaptea trecută, aveam un dialog contradictoriu cu prietena mea, directorul de casting Oana Bucur. Care medita filozofic: “Mă uit la un film cu Sean Penn. Şi mă gândesc la el româneşte, disecându-i valoarea şi talentul în stil neaoş. Face caca, vomită pe el când se îmbată, iubeşte câinii vagabonzi, o fi caftit-o des pe Madonna, face politică, se droghează, e zgârcit, îi put picioarele, debitează platitudini, joacă în reclame de căcat, citeşte vreodată şi altceva în afară de rolul lui din scenariu? În tot timpul ăsta, Penn, rujat, suge zgomotos cu paiul nişte suc. Stau şi mă uit la el hipnotizată. Şi apoi, iar îmi vine gândulcă până şi lui Sean Penn îi pute gura. Aşa, şi? În istoria filmului universal, unde şi-a lăsat loc în faţă, punem pariu că nu asta va fi relevant?”
—
Dragă Oana,
ba va fi. Numai în românismul ăsta stupid şi patetic există “monştri sacri” şi “restul lumii”. Unde monştrii sacri sunt sfinţi şi intangibili, şi se pot purta cât de inept, de egoist şi de penibil vor ei, în ideea că-s “mari valori ale neamului”. În străinătate, oricât erai tu de Michael Jackson şi de King of Pop, din clipa când ai început să te porţi ca o dameză ţâfnoasă, te-au luat la bani mărunţi toţi standup comedienii patriei şi ţi s-a lipit eticheta Wacko Jacko. Oricât erai de Anita Ekberg, după ce ţi-a scăzut cota pe piaţă, te-ai dus să vinzi legume din grădină să te întreţii.
Nu cred că talentul, valoarea, popularitatea or whatever else justifică atitudinea de monstru sacru, căruia i se cuvine totul şi care n-are nici o obligaţie. Am intervievat nenumăraţi artişti români şi străini. Desigur, nu toţi românii au aere de ombilicuri ale Terrei. Dar partea frumoasă e că NICI UN ARTIST STRĂIN, ORICÂT DE ULTRAPREMIAT AR FI, NU SE POARTĂ CU REPORTERUL DE PARCĂ ĂLA AR TREBUI SĂ SE TEMENEASCĂ.
De ce, dragă Oana? Răspuns: pentru că artiştii străini sunt conştienţi de regula “curtea joacă regele”. Adică, nu tu te împăunezi şi-ţi dai importanţă, ca a opta minune a lumii, ci cei din jur, prin atitudinea lor, îţi arată că însemni ceva. Desigur, asta nu presupune să fii martir creştin, să înduri orice de la oricine. Insultele trebuie taxate, aşa cum le-ar taxa şi Gigel, sculer – matriţer, care, dacă-i zici de mamă, îţi arde una-n freză de-ţi sar măselele, nu pentru că e cine e, ci pentru că nu are de ce să tolereze impertinenţe din partea nimănui. Dar, oricât ai fi de glorios, dacă ai un strop de bun-simţ, nu uiţi că eşti în primul rând, om. Şi că, de obicei, cariera ta s-a construit prin alţi oameni, şi că ai obligaţii faţă de oameni.
Dacă uiţi asta, eşti un tomberon uman, nu un artist, iar poleiala de glamour va trece repede. Pentru că, dragă Oana, oamenilor le place să râdă. Şi nimic nu e mai expus râsului decât o figură publică absolut caraghioasă.
Şi, ca să închei cu ceva ce am zis ieri: Nu puţitul picioarelor e problema. Oricui îi put picioarele ocazional. Dar, când combini puţitul picioarelor cu aere de divă incontestabilă şi supremă, abia atunci devii absolut caraghios, rizibil şi penibil.
P. S.: Oricât de artist ar fi cineva, presupun că ziua de filmare costă tot atât, şi-l înjuri în gând cu acelaţi nesaţ dacă întârzie pe platou, nu?