Pe când eram copil, una dintre activităţile mele preferate era trasul cu urechea la ce vorbesc adulţii. Dar nu pentru că voiam să plimb vorba. Pur şi simplu, constatam de multe ori că adulţii zic lucruri pe care nu le fac şi fac lucruri în care nu cred, şi încercam să înţeleg mecanismul curios din spatele acestor discrepanţe.
Cert e că pe atunci, toate vecinele single erau disperate să se mărite şi eu nu înţelegeam de ce. Vedeam de mică cum mama, femeie singură, îşi face programul după cum vrea muşchiul ei, în timp ce nevestele erau obligate să ţină mereu cont de fruntea familiei. Vedeam cum mama, dacă n-are chef de o treabă, o amână pe mâine, în schimb, o grămadă de alte femei făceau treabă în casă cât zece, şi multe aveau de suportat nişte cretini pe care i-ai fi bătut cu borduri peste dinţi. Aşadar mie, copilul, celibatul mi se părea de departe mai interesant. Şi încercam să înţeleg disperarea măritişului.
Cea mai bună poantă a dat-o una dintre ele la un nechezol în grup, în vizită la mama: “Soro, oriunde te-ai duce, oricât ai fi de frumoasă şi de deşteaptă, lumea te respectă mai mult când ai o p**ă la braţ! Poate să fie cel mai urât şi cel mai prost din lume, pur şi simplu eşti tratată altfel pentru că îl ai!”
Aha, deci asta era. Şi atunci, continua mintea mea de copil meditaţia, de ce să te bagi la o viaţă de sclavie şi să nu încerci să vorbeşti cu oamenii, să-i convingi să schimbe tratamentul?
Între timp, au trecut ani şi ani, iar viaţa s-a schimbat, aparent. Ca dovadă că şi alte fetiţe au meditat exact ca mine. Femeile au devenit carieriste sigure de ele, măritişul nu e o prioritate decât pentru unele, nimeni nu se uită azi ciudat dacă intri neînsoţită într-un bar şi ceri o bere, iar pe oameni îi interesează mai mult că eşti Lorena Lupu decât doamna Vasile Ştiulete. Ceea ce e bine.
Şi totuşi, după ce citesc texte ca acesta îmi dau seama că aceste schimbări au vizat mai mult viaţa femeilor care decid din prima să fie carieriste şi care se învârt în cercuri de oameni ceva mai deştepţi. Din clipa în care faci copii şi, fără să vrei, intri în contact cu imbecilii de rând, lucrurile sunt tot la nivelul genunchiului broaştei. În link, găsiţi o poveste cu o tanti învăţătoare care împărţea chestionare, în care părinţii aveau de bifat “familie normală” (doi părinţi, indiferent de gradul de armonie al relaţiei, “monoparentală” (când unul dintre părinţi a murit sau e necunoscut) sau c, “dezorganizată”, dacă cei doi au divorţat.
Cu alte cuvinte, încă există idioţi pentru care o familie dominată de certuri şi violenţă domestică e “normală” iar divorţul, asumarea cinstită a faptului că o relaţie e definitiv compromisă şi că oamenii nu au de ce să se chinuie reciproc, e “dezorganizare”. De aici şi până la concluzia doamnei cu nechezolul e un singur pas.
În glumă, bloggeriţa propune să se organizeze o agenţie de închiriat soţi cu ora, pentru a le satisface pe cucoanele cretine, ca acelea din imagine. Ceea ce, repet, anulează tot ce s-a câştigat în domeniul drepturilor femeii în aceşti ultimi ani şi te duce exact de unde ai plecat.
Iar mie, cel mai trist mi se pare că, în povestea asta cel puţin, mentalitatea retrogradă este cultivată tot de femei. Femei care, poate, mâine vor divorţa şi ele. Pentru că nici o relaţie nu e absolut impenetrabilă şi asigurată de fisuri.
Foto: sciencenordic.com
2 comentarii