Uneori, ca un făcut, nimereşti numai linkuri la articole cu sfaturi înţelepte despre cum să seduci un angajator de la prima întâlnire, părând făptura dezinteresată, gata să-şi sacrifice viaţa pentru onoarea de a-şi aduce umila contribuţie la gloria unei companii. Şi constaţi, cu uimire autentică, o redundanţă: “nu cere informaţii despre remuneraţie”. Faptul că întrebi cât e salariul, sau că, Doamne fereşte, propui o sumă care ţi se pare convenabilă, e afurisit ca ucigă-l toaca şi spălatul de rufe în sfânta duminecă, carele au lăsat-o Dumnezeu să-i fie de odihnă omului şi dobitoacelor sale.
Dincolo de faptul că, în străinătate, anunţurile de job apar cu salariul afişat alături – aşa cum e normal – refuz să înţeleg pudoarea – sau, mai exact, pudibonderia românească, atunci când vine vorba de banii care i se cuvin unui om pentru o anumită activitate. E ca şi cu sexul; toată lumea îl doreşte, toată lumea îl vânează, dar de cum scrii sau povesteşti despre asta, eşti atacat de toţi ipocriţii cu standarde duble.
În fond, de ce te-ai afla la ora 10 dimineaţa, în costum sau în deux – pieces, în biroul respectivului angajator, povestind despre tot ce ştii şi vrei tu să faci, dacă nu din unicul motiv care ar determina un om să joace acest joc – şi anume nevoia de bani?
Să pretinzi că salariul e irelevant e ca şi cum angajatorul ar pretinde că CV-ul şi aptitudinile tale sunt irelevante. Iar un dialog care are în vedere doar necesităţile uneia dintre părţi şi le ignoră în mod deliberat pe ale celeilalte e dezechilibrat din start. Un sistem care se bazează pe aservirea salariatului e unul fundamental greşit.
În fond, condiţiile oricărui interviu de angajare sunt următoarele: X are nevoie de un om care să-i facă munca A. Y are de vânzare timpul şi abilitatea de a face exact respectiva muncă A. Mai bine sau mai prost, mai scump sau mai ieftin decât Y1, Y2, Y3, Y4 … Yn, unde, din cauza şomajului Yn tinde încet-încet la infinit.
Iar o selecţie justă, dintre aceste n oferte de la toţi atâţia Yn, ar trebui să se facă doar cunoscând preţul şi calitatea. Orice economist vă poate confirma acest lucru. Şi orice angajator cu coloană vertebrală va verifica tot ce poţi face tu pentru el, apoi va încerca să vadă care-s aşteptările tale – sau îţi va spune ce are de oferit şi te va întreba dacă ţi se pare ok.
Feriţi-vă de joburi oferite de oameni care “se fac că uită” să discute despre bani sau o iau ca pe o uriaşă jignire dacă întrebaţi. Ăştia vor fi cei care vor abuza în mod nelimitat de timpul vostru şi vă vor pretinde marea cu sarea pentru nimic.
Prin asta, desigur, nu sugerez să supralicitaţi şi să pretindeţi voi mai mult decât puteţi oferi. Evident că, dacă pretenţiile depăşesc aptitudinile, nimeni nu vă va lua în serios niciodată. Şi, chiar dacă adori să bravezi, poţi fi lucid şi-ţi poţi evalua corect performanţele.
Însă, dacă voi nu vă respectaţi, nimeni nu o va face în locul vostru. Dacă voi vă vindeţi pe doi bani, veţi fi trataţi ca nişte oameni de doi bani. Dacă voi trataţi un angajator ca pe un vechil de pe moşie şi nu ca pe un partener de afaceri căruia îi furnizaţi un serviciu remunerabil cu suma S, nimeni nu e de vină că acesta vă va privi ca pe nişte sclavi.
Şi nu în ultimul rând: dacă eşti bun în domeniul tău, eşti o achiziţie de valoare. Asumă-ţi asta. Dacă nu eşti bun? Reorientează-te profesional. Vei găsi, garantat, un domeniu în care să poţi excela. Dar nu mima nici o clipă că, pentru tine, nu contează cum eşti recompensat. Dacă tu nu ceri nimic, oamenii vor deduce că nu vrei nimic. Şi numai tu vei fi de vină pentru oceanul de frustrări care se va naşte pe măsură ce discrepanţa dintre tot ce ai oferit şi tot ce (n-)ai primit (că n-ai cerut) se va adânci.