Pentru Ada Solomon, cel mai simplu mod să explice realizarea unui film e s-o compare cu construcția unei case. Scenaristul e arhitectul, el desenează ansamblul poveștii. Regizorul e un soi de inginer, el e responsabil de cum se materializează povestea. Producătorul e antreprenorul, el pune cap la cap coordonatele proiectului și adună toate energiile necesare.
La 41 de ani, Ada are în spate o experiență de peste 15 ani în producția video, dintre care ultimii cinci la cârma propriei companii, HiFilm. Se descrie ca un om norocos. A avut șansa să lucreze cu artiști minunați: Nae Caranfil, al cărui „Asfalt Tango” (1995) a fost primul lung metraj în care s-a implicat cap-coadă, Franco Zeffirelli, Cristian Nemescu și Radu Jude, care au marcat începuturile HiFilm. A avut șansa să aibă colegi care îi sunt și prieteni, să-l cunoască pe soțul ei, regizorul Alexandru Solomon, și să aibă doi copii minunați.
Din noroc a început de fapt totul. Ada a prins Revoluția ca studentă în anul trei la Construcții și s-a potrivit perfect în contextul de efervescență ce-a urmat. Era tânără și voia să fie independentă financiar, ca studenții din filmele americane. A început cu vânzare de spațiu publicitar pentru TIBCO ’90. Telefoanele, aranjatul de standuri, decuparea de mână a literelor pentru reclame, negocierile cu companiile au fost de fapt primele experiențe de producție. După doi ani în publicitate, a ajuns într-un domeniu pe atunci la fel de nou: producția video.
Primele case de producție românești au fost înființate de operatori, apoi de regizori. Ada – unul dintre puținii producători nici regizor, nici operator – a crescut în meserie firesc: de la asistent de producție, la director de film, la producător executiv. A făcut și catering, și curierat, și bugete. Experiența platoului a fost binevenită: ca să înțelegi diferența dintre o chiftea bună și una rea, spune ea, trebuie să vezi mai întâi ingredientele.
La 35 de ani, Ada a simțit că trebuie să mai urce o treaptă: să devină producător la casa lui. A putut în sfârșit să aleagă ea filmele pe care să le producă și a început munca la un documentar la cinci zile după nașterea HiFilm. De atunci a produs „Marilena de la P7”, de Nemescu, „Război pe calea undelor”, de Alexandru Solomon, „Lampa cu căciulă”, de Jude. „Cea mai fericită fată din lume” al lui Jude urmează să intre în cinematografe în Franța, documentarul „Dacia, dragostea mea”, de Julio Soto și Åžtefan Constantinescu, a avut de curând premiera la Montreal, iar pentru începutul anului viitor e pregătit „Felicia înainte de toate”, de Melissa de Raaf și Răzvan Rădulescu.
Primul pas e îndrăgostirea de scenariu, spune Ada. Atunci decizi că vrei să-ți dai doi ani din viață pentru el. Apoi începe goana după bani. Pentru că în România filmul nu e o afacere profitabilă – șansele să-ți recuperezi investiția (nu să faci profit) sunt minime –, sursele nu sunt multe. O posibilitate sunt piețele de proiecte, evenimente internaționale asociate de obicei festivalurilor de film, la care se selecționează anumite filme care apoi, purtând marca respectivului eveniment, au șanse să primească bani. Se pot căuta parteneri, adică bați la ușile televiziunilor care pot cumpăra proiectul. Se pot atrage fonduri europene (a fost cazul lui „Cea mai fericită fată din lume”). Se pot face parteneriate cu producători străini, care accesează fonduri în țara lor. Apoi e Centrul Național al Cinematografiei, care organizează anual două concursuri pentru finanțare. Misiunea producătorului e să găsească soluția cea mai „cost effective” și nu are voie să spună, „nu se poate și punct”. Întotdeauna trebuie propună o alternativă.
După ce s-au adunat toate cărămizile, producătorul iese teoretic din ecuație și lasă construcția filmului în grija directorului de producție. Doar teoretic. Ada participă la negocierile contractelor mari, pentru echipamente și actori, merge la filmări, dădăcește proiectul până la ultima etapă de care e oficial responsabilă, vânzarea filmului la case de distribuție. Åži, din când în când, apucă și să le facă băieților ei câte o omletă.