Adrian-Silvan Ionescu stă la masa rotundă din centrul încăperii și își sprijină pe marginea ondulată a tăbliei coatele ascunse într-o haină tăiată impecabil, care pare bleumarin în lumina discretă. Din când în când se încruntă, ca pentru a-și aminti ceva. Atunci fruntea i se brăzdează cu trei riduri, un zig-zag sever. La gât are un papion verde care nu se prea vede. Ca să îl arate, își piaptănă barba cu o cărare, ca împăratul Maximilian al Mexicului. Când vorbește, degetele mâinii stângi bat darabana, fără un ritm anume. La degetul mic poartă un inel sigilar moștenit de la bunicul său, un inginer școlit la München. Pe sigiliu se zărește o coroană princiară, deși familia lui nu a avut rang nobil.
A început să îmbrace straiele altor vremuri pe când lucra la Oficiul pentru Patrimoniul Cultural Național, ai cărui angajați nu aveau voie să colecționeze artă decorativă, pictură, grafică, porțelan. „Având spirit de colecționar, am început să mă interesez de lucruri care nu erau prevăzute acolo. Nu spunea nimic nicăieri de piese de îmbrăcăminte. Mie de când eram mititel îmi plăcea să pun țilindrul și papionul bunicului.”
Silvan are 56 de ani și poate fi văzut pe străzile Bucureștiului îmbrăcat ca în secolul al XIX-lea. E perioada în care ar fi vrut să trăiască, dar pentru că nu este posibil, se împrăștie într-o mulțime de ocupații și de hobby-uri care i-o apropie. Este cercetător la Institutul „Nicolae Iorga“, predă la Universitate și la Belle Arte, scrie, colecționează și reconstituie, împreună cu Asociația 6 Dorobanți, lupte care s-au câștigat și s-au pierdut de mult.
Locuiește într-un apartament din centrul vechi, împreună cu toate lucrurile care îi plac. Culoarul care duce de la intrarea în casă până la sufragerie este pavat cu mozaic, iar de pe pereți atârnă diferite obiecte, de la ilice orientale la tâmple de biserici recondiționate atent, chiar un craniu imens. La doi metri de intrare, pe peretele din stânga, este o ipingea de surugiu pe care nici Silvan nu o poate data exact – poate să fie de oricând între 1850 și 1870. A lui este roșie, din aba, și o poartă doar la sărbători. Ultima dată a ieșit cu ea la o plimbare prin Cișmigiu.
În sufragerie, la sfârșit de ianuarie, este Crăciun. În dreapta mesei rotunde stă bradul decorat cu beteală și globuri din zilele noastre – nu a fost strâns pentru că lui Silvan îi place să păstreze cât mai mult din spiritul sărbătorii. Chiar dacă nu pare potrivit locului, pomul locuiește de atâta timp cu celelalte obiecte încât s-a confundat cumva cu ele. O bucată de beteală se sprijină pe un dulap pe care sunt așezate fotografii vechi de familie. Figura care apare de cele mai multe ori este cea a mamei sale, născută în 1916, „odată cu războiul”. Când aceasta a murit, Silvan și-a impus un doliu sever de un an, în care nu s-a uitat la televizor și nu a ascultat muzică decât în timpul cursurilor, când era obligat. După ce, anul a trecut, a renunțat de bunăvoie la TV, dar s-a întors la muzică.
Pasiunile lui se regăsesc în obiectele între care trăiește, despre care spune că nu reprezintă neapărat o colecție de valoare. „Nu e nicio comoară găunoasă, nici peștera lui Ali Baba. Tot ce se află aici sunt piese luate pentru plăcerea de a vedea o culoare, o linie, o compoziție, iar piesele de uniformă și de costum sunt absolut uzuale.”
Pe pereți sunt o mulțime de tablouri ale artiștilor pe care îi apreciază. Predomină Spiru Vergulescu, preferatul lui. În stânga intrării în sufragerie, pe peretele unei firide care găzduiește o măsuță de cafea și o canapea acoperite de cărți, sunt patru tablouri ale pictorului, unul dintre ele e un autoportret, dăruit de acesta cu doar două luni înainte de moartea sa. Apoi, alte pânze de artiști români fac înconjurul încăperii. Cercul e închis de un portret caricatural care îl înfățișează pe Silvan mergând, cu macferlanul pe umeri și șapca englezească în mână.
O mulțime de chipie, căști și o căciulă din blană veghează de pe dulap; hainele se află stivuite înăuntru. Dintre ele, numai o parte sunt vechi. Restul sunt făcute de un membru al asociației, care a făcut uniformele pentru „Restul e tăcere”. „Am văzut și eu filmul, și deși m-am dus cu oarecare rezervă, nu a fost niciun moment în care să încep să strâmb din nas.” Pe un cufăr, lângă fereastră, se odihnesc săbiile. Între ele, primul cadou de care își aduce aminte: săbiuța de jucărie cu zuluf galben, prăfuită acum, primită de Crăciun de la părinți pe când avea 5-6 ani. Lângă ele, pe o masă, un laptop. Silvan lucrează și scrie mult, dar nu are Internet acasă pentru că „trăiesc în secolul XIX”.
Nu îi place standardizarea impusă de Uniunea Europeană. „Trebuie să simțim la fel, să mâncăm la fel, să visăm la fel. De asta trebuie să te ascunzi. Cum altfel poți să îți păstrezi ingenuitatea și sensibilitatea? Trebuie să te ascunzi. Purtăm niște măști… și până la urmă, totul depinde de cum facem rolurile și de cum ni le alegem.”
6 comentarii