Regizorul spaniol e cunoscut ca unul care « pune probleme » in filme aparent accesibile oricui : de la scenariul lui « Vanilla sky » pana la thrillerul cult « Ceilalti » si premiatul peste tot, Oscar inclus, « Marea dinauntru », Amenabar reuseste sa faca ceva ce nu pot prea multi – sa spuna o poveste care sa te tina cu fundul pe scaunul confortabil de multiplex si sa iti si dea ceva la care sa te gandesti in timpul ala si mai ales dupa.
La prima vedere Agora pare inca unul din filmele « facute pe calculator » in care cineva crede ca stie cum stateau lucrurile daca imbraca toti actorii in panze albe, ii coafeaza ciudat si ii pune sa urle / vorbeasca ca la teatru. Ajunge insa sa asculti cat de tare se aud mancatorii de floricele din sala ca sa te prinzi ca filmul asta nu abuzeaza de arsenalul peplumurilor de generatie noua – si sunetul, si jocul actoricesc, si imaginile sunt mai degraba continute si rezultat al unui gand dincolo de nevoia de a trezi reactii primare spectatorului.
Asa cum spune si titlul, Agora este un film despre spatiul deschis in care fiecare are dreptul sa se exprime, despre libertatea de a spune ceea ce gandesti, despre cum, prin insasi firea oamenilor, cultura si comunicarea pot sfarsi prin a fi negate. Hypatia, personajul central, filozoafa, om de stiinta si, mai relevant pentru film, pagana, este doar un motiv pentru pledoaria lui Amenabar, care priveste credinciosii, fie ei crestini, evrei sau apartinand oricarei alte religii, ca indivizi/ mase ale caror caracteristici nu prea includ printre ele toleranta.
Povestea pare ca incearca o structura familiara, un triunghi amoros intre Hypatia, personajul lui Rachel Weisz ( foarte potrivita pentru acest rol), sclavul ei, Davus (Max Minghella) si studentul ei, Orestes ( Oscar Isaac) pe fundalul afirmarii crestinismului in Alexandria/ Egiptul sfarsitului de secol 4. Triunghiul insa se face praf, Hypatia preferand stiinta/ filosofia, in defavoarea oricaruia dintre pretendenti, care aleg fie crestinismul, fie puterea, ca pe o compensatie.
Agora e un film in care cerul se vede foarte des. E si un film in care cerul se uita la oamenii mici, nevrotici, in cadre largi pe care Amenabar le foloseste (poate in exces…) pentru a lua distanta de nimicul maselor. Dincolo de arsenalul hollywoodian folosit, de evidentele licente poetico-scenaristice si de neajunsurile unui mariaj dintre o idee importanta si accesibilitate generala, Agora incearca in mod serios ( si, zic eu, reuseste) sa iti dea o oglinda si sa te puna sa privesti atent la ce vezi reflectat in ea.