„Aș prefera să ne vedem la o cafea și atât”.
Alexandrina Hristov nu vrea să îi cunosc viața privată. M-a chemat să stăm de vorbă în ceainăria din librăria Cărturești, unde și-a expus câteva pânze acum doi ani. În timp ce-și așteaptă ceaiul („Orice, numai să fie rece”), studiază tăcută tablourile atârnate de pereți, alte altui artist de data asta. Își aduce codița împletită pe umărul stâng, deasupra unei buburuze roșii, mare cât pumnul, care i se odihnește deasupra inimii. Face parte din modelul bluzei înflorate care îi dă Alexandrinei un aer vioi de puștoaică de liceu. În realitate are 31 de ani și e mama unei fetițe de 10 ani, Valentina, căreia îi spune „îngerul meu păzitor”.
După câteva secunde bune de admirat tablourile, se întoarce spre mine și-și sprijină bărbia în podul palmei stângi. Nu-mi dau seama dacă e visătoare sau doar așteaptă să o ciuruiesc cu un tir de întrebări. Alexandrina cântă și pictează de când se știe. A crescut la Chișinău ascultând rock rusesc și frecventând școala de muzică, unde a studiat pianul. Având un tată pictor, a copilărit printre pânze și culori. S-a simțit mereu în largul ei în atelierul tatălui.
La cinci ani a profitat de lipsa lui și în câteva minute a pictat peste lucrarea „cu munții” pe care acesta o pregătea pentru o expoziție: „Am făcut fuga la tablou, am luat culori pe degete și am pus acolo tot sufletul meu. Tata s-a întors, bineînțeles că a fost șocat, expoziția urma să fie în câteva zile, dar din câte știu a retușat puțin și a lăsat-o așa”. Primele compoziții muzicale le-a făcut la pian prin clasa a treia, pe tema anotimpurilor. Le cânta la școală, la examene sau concerte și, spre mândria părinților, le interpreta și acasă, când aveau oaspeți. Apoi s-a lăsat de școala de muzică, sătulă de ore și solfegii. S-a orientat spre Colegiul de Arte Plastice, urmat de Facultatea de Design din Chișinău. N-a părăsit însă muzica. „Eu cântam întotdeaua, doar că nu scriam cântece. Deși scriam versuri, mai mult în limba rusă”.
Își amintește că oamenilor le era rușine să vorbească românește: „Când eram copil, dacă vorbeai româna în curte când te jucai cu copiii, erai arătat cu degetul și lumea zicea că ești țăran”. A început să compună piese proprii, cu versuri în română, rusă și franceză, acum 11 ani, când era însărcinată cu Valentina (despre tatăl ei și despre viața de familie nu vrea să vorbească). A debutat în urmă cu patru ani într-un club din Chișinău și a apărut într-un scurt-metraj al unui regizor basarabean. El a recomandat-o Fundației Phoenix, care a chemat-o pe Alexandrina în București. A venit acum trei ani și n-a mai plecat. Avea la ea trei piese înregistrate în prealabil într-o noapte, într-un studio din Chișinău: „Printre flori”, „Roule Taxi” și „Fata merge pe jos”.
A început să fie cunoscută cântându-le prin cluburile din Capitală. Îmi pare elegantă și inaccesibilă în timp ce-și toarnă ceaiul roșiatic în ceașcă. Adaugă o linguriță de zahăr și amestecă lent. O întreb dacă i-a fost greu să schimbe mediul și prietenii. Spune că nu. „Am simțit să vin și gata. Am venit și-am început să cânt”. Cum a influențat-o România? „Nu știu ce să zic, e o întrebare ciudată. Mă influențează oamenii cu care comunic. Asta nu înseamnă că te influențează România sau altă țară”.
Se mai gândește puțin și își dă seama că a devenit mai organizată, mai serioasă. „Dar poate e și din cauza vârstei. Nu neapărat că m-a schimbat România”. Crede că muzica o meține tânără. O privesc sceptică. „Te întinerește. Cu siguranță!”, adaugă sigură pe ea și zâmbește larg. Dacă înainte, când vorbea despre lucruri personale, părea evazivă, acum, când vine vorba de muzică, e în largul ei. „Mai bine să-ți povestesc despre album!”. Anul acesta, la început de aprilie, Alexandrina și-a lansat primul album, „Om de lut”, un amestec de jazz, rock, soul și funk. A lucrat la el un an și-apoi a mai așteptat încă unul, în care albumul „a stat pe masă”. „Mai greu e să organizezi o lansare și să pui totul pe roate”, povestește acum. „A fost prima experiență, m-am ocupat eu de toate. Fără casă de discuri. Albumul e produs de mine – A&A sunt doar distribuitori pe teritoriul României”. Despre înregistratul în studio, Alexandrina spune că nu e ușor, dar a fost o lecție frumoasă: „E cu totul altceva față de concerte, față de cântatul live. Am învățat să-mi conduc vocea, am cizelat maniera de interpretare. Am lucrat în echipă, ceea ce nu făcusem până atunci. Ne-am jucat foarte mult cu orice sunet, voiam să sune așa cum auzeam eu în mintea mea, în sufletul meu. Åži, până la urmă, așa sună”. (Echipă înseamnă trupa Alexandrinei, compusă din Petre Ionuțescu, la trompetă și clape, Gabriel Almași, la chitară și mandolă, Vali Potra la tobe și Åžtefan Czifrak la bass.)
Când am ascultat-o prima oară pe Alexandrina, mi-am zis „Oau! Fata asta chiar cântă”. Într-un singur vers poate trece de la o voce alintată la una războinică. Sună când ca o pasăre rănită, când ca un vânător crud. Întinde unele sunete, pe altele le cântă rar, accentuat. Dacă vrea să te aline, e suficient să repete de câteva ori „la la la la laaa” acompaniată de pian. Silabele îi vibrează de parcă s-ar înălța de la pământ spre cer tremurând la atingerea firelor electrice de pe stâlpii de telegraf. Peste toate astea vin versurile, care sună ca fragmente dintr-o incantație: „Iarăși bate la geam / Frunza căzând / Coborând de pe ram, ram, ram… / Bat ploi de cioban / Ziua-ntreagă la geam”, „Poate rău te cat, te cat / Poate cerul m-a mințit / Unde ești, iubirea mea?”). În cântece, Alexandrina îți dă un ochean prin care poți surprinde preț de câteva minute un colț din lumea ei. O lume dominată de „iubire, de cer, de nori și culori”, pe care o și ilustrează în picturile care însoțesc albumul.
E singura șansă de a o cunoaște pe Alexandrina, care nu pune mare preț pe vorbe. „Niciodată nu explic lucrurile pentru că oricum, cât de mult ai explica, nu este adevărată această explicație. Lucrurile se întâmplă și gata. Oricum fiecare interpretează prin prisma sa, aude ce vrea să audă. Oamenii care mă ascultă filtrează ce aud și de asta se regăsesc foarte mulți acolo”. O inspiră totul, „tot ce văd, ce citesc, ce ascult”. Gândește în imagini, apoi caută cuvintele care să le transpună. Apoi apare muzica. Sau invers, întâi melodia și după ea imaginile și versurile. Spune că fiecare piesă îi vine pe loc. Pocnește din degete ca să mă convingă. „Nu o sugi din deget. Îți vine. E o chestie firească pentru mine. E ca și cum aș respira. Nu explici cum respiri, nu?”. Își dă șuvița din față după ureche și dezvăluie urechile mici, cu mai multe găuri, dar fără cercei. La altcineva ar fi fost un gest cochet, la ea e mai degrabă o provocare. Respinge întrebările la care nu vrea să răspundă ca pe niște mingi de ping-pong. Mă fixează cu ochii mari negri de parcă m-ar întreba: „Mai ai?”. Când îi sună telefonul mobil răspunde alertă. „Alo! Bună ziua, eu sunt. Da. Da. Da, mi-a zis. Mi-a zis. Da, da, da, da, da, da, da”. Alexandrina cântă și când vorbește. Poate din cauza graiului moldovenesc, cu vocale închise care în gura ei se lungesc melodios, de parcă se încăpățânează să rămână acolo, lipite de buzele ei. Poate pentru că ea vede muzica nu ca pe o profesie, ci un mod de viață. „Sunt un om fericit, un om liber, ce muncă! E plăcerea mea să fac asta. Åži pictura și muzica sunt modul meu de exprimare, ceea ce mă reprezintă”. Îi plac Bonobo, Morcheeba, Flunk sau Tori Amos. Se supără însă când îi spun că seamănă cu ea. „Degeaba ți se pare, chiar deloc nu aduc. Asta e așa, o ștampilă pusă deja. Dar nu-i adevărat, suntem cu totul și cu totul diferite”. Recunoaște că pianul o apropie de Tori Amos, dar câte fete cântă la pian? Foarte multe. „Mie mi se pare că sunt eu. Oricum nu avem cum să ne asemănăm cu altul pentru că suntem așa cum suntem. Diferiți”. Odată cu apariția albumului, simte că a depășit un nivel. „Acum urmează să merg mai sus, să mai trec trepte. Vreau să experimentez în viitor cu mai multe genuri muzicale, mai spre electro, mai spre chill out”. În toamnă vrea să scoată un nou album, cu piese vechi care n-au încăput pe primul, și piese noi, scrise recent. Când îi sună din nou telefonul, Alexandrina își îndulcește glasul. E Valentina. „Da, puișor. Uite mai am puțin și vin acasă. Da, păi o să trec să-i iau și îi aduc acasă. Da, da, da. Åžtiu, puiuț. Hai, te pup, pa pa”. Mă anunță că trebuie să plece. „Mă duc să-mi iau iepurii. Avem doi iepurași. De fapt cinci, că s-au înmulțit”. I-a lăsat la niște prieteni cât a fost plecată din București cu Valentina și acum vrea să-i recupereze. Plecăm fără să cerem nota. Îi spun cât costă ceaiul meu și pune aceeași sumă pe masă. Afară, fumează repede o țigară, pe care o stinge apăsând-o cu vârful tenișilor negri cu inimioare. Apoi îmi face cu mâna și pleacă, pe jos, înapoi spre lumea ei.
5 comentarii