Mâine, pe 30 mai, începe ediţia a cincea a Green Hours International Jazz Festival. O ediţie specială, menită să încununeze o perioadă dificilă pe care vestitul club de jazz şi teatru underground a depăşit-o cu succes.
Cu această ocazie, l-am invitat pe Mihai Iordache, unul dintre greii ediţiei de acest an, la un dialog prietenesc despre blockflöte, revista Phoenix şi depozitul de ciment de la Jilava.
TABU: Remarc că mi-ai dat autograful cu pix alb.
IORDACHE: Da, am învăţat şmecheria asta de la Harry Tavitian. Scosese un disc negru, pe care pixul normal nu se vedea. S-a dus la o librărie din Constanţa, să cumpere pix alb iar vânzătoarea s-a uitat lung la el: „Aha…sunteţi radiolog.”
Nimeni nu e profet în oraşul lui. Dar tu, când te-ai apucat de cântat, îţi doreai să fii celebru?
Prima mea motivaţie, de fapt, a fost că eram într-un grup de prieteni care aveau trupă, iar eu nu cântam la nimic. Asta era într-a un’şpea. E interesant că acum, nici unul dintre ei nu mai cântă. În perioada aia, aveau mult mai mult succes la fete decât mine. Eu am presupus că e datorită trupei şi… cam asta a fost motivaţia primordială. Mulţi cântăreţi ar trebui să recunoască asta.
Şi eu care credeam că iubeai muzica…
Ascultam muzică, nu eram picat în cap. Aveam eroi muzicali: Pink Floyd, Jethro Tull, dar şi jazz, pentru că taică-miu iubea jazzul. Dar n-aş fi recunoscut că-i ascult discurile, ca să nu-i dau satisfacţie. Eram în plină revoltă adolescentină şi detestam pe toată lumea – iar părinţii erau cei mai la îndemână. În trupa aia de care-ţi ziceam, textierul Florin Dumitrescu cânta la bas electric şi la voce. Pe atunci, îl invidiam teribil.
De ce ai ales saxofonul?
Iniţial am vrut să cânt la flaut, ca tipul de la Jethro Tull. Dar flautul era foarte scump, şi atunci mi-am cumpărat un blockflöte. Abia după câţiva ani m-am apucat de saxofon, am luat lecţii de la Garbis Dedeian şi de la Marius Popp, care ţinea „cursuri de jazz şi muzică uşoară” la Şcoala Populară de Artă. O grămadă de muzicieni importanţi de azi au fost elevii lui. Generaţia lui Marius Popp, cea din anii ‘70, era destul de sincronă cu ceea ce se întâmpla în lume. Acum, deşi avem net, discrepanţa e mult accentuată.
Şi de ce ai rămas fidel saxofonului?
Florin mi-a zis că n-am treabă cu blockflöte-le şi că modul în care cânt merge pentru saxofon.
E important să ai un expert care să te îndrume, nu zic.
Se pare că a avut dreptate. Pe atunci, şi saxofoanele erau scumpe. I-am vândut motocicleta lui taică-miu, să-mi cumpăr primul saxofon. Nu mergea cu ea, oricum.
Şi taică-tu a fost de acord?
Era un tip foarte mişto. Dar nu m-am prins de asta decât foarte târziu. Aşa se întâmplă cu multe lucruri în viaţă. Îţi dai seama că le-ai avut abia după ce le pierzi. Tata a murit puţin după ce am împlinit 20 de ani. Ei, bine, după liceu, băieţii au intrat la facultăţi şi s-au lăsat de muzică. Eu am dat de două ori examen la Arhitectură şi am picat, din ce în ce mai rău; şi atunci, am făcut armata mai lungă şi până atunci mi-am făcut alte formaţii.
În imagine, Iordache & The Good News (& multă verdeaţă, dar nu din aceea)
De ce Arhitectură?
Îmi plăcea să desenez şi să citesc despre arhitecţi. Eram sub influenţa unei cărţi despre Walter Gropius, care a inventat mişcarea numită Bauhaus, în timpul republicii de la Weimar. Omul care a inventat, fără să ştie, minimalismul şi spunea că designul bun nu stă în calea funcţionalităţii. Mi-am reamintit de asta atunci când am început să compun.
Ai cântat şi în armată?
În primele luni, am făcut armată ca toată lumea. În ultimele 8 luni am fost la munci; am descărcat şi încărcat ciment pentru Casa Poporului, de la depozitul de la Jilava. Nici până azi nu înţeleg de ce nu puteau să-l ducă direct acolo. Pe atunci devenisem voinic şi roşu-n obraji ca un tractorist – noroc că mi-a trecut în trei luni. Muzical vorbind, am pierdut timpul. Deşi… în armată am descoperit manelele. La munci, era un chitarist care ştia tot repertoriul Albatros şi Azur; un veritabil Django Reinhardt al manelelor; şi cântam împreună – improvizam copios pe Mona, de exemplu. De aceea nu înţeleg atitudinea asta radicală de aversiune faţă de manele. „Văleu, e subcultură”. Să fim serioşi, şi jazzul a început ca subcultură. N-am în calculator nici o manea, dar nu văd de ce i-ai demoniza aşa. Presupun că de atunci, s-o fi angajat pe vreun vapor.
Tu ţi-ai fi dorit asta?
E moarte artistică pură. Cânţi evergreen-uri seară de seară şi te usuci intelectual. Apoi, te înveţi cu bani mulţi, ajungi să vrei să-ţi iei maşină şi să-ţi renovezi casa. Iar dacă cânţi tâmpenii mult timp, începi să te plafonezi. Singurul vapor pe care am cântat e A38 din Budapesta (renumit club de concerte live, n.r.), care e ancorat pe Dunăre. Revenind: în timpul armatei, m-am însurat.
Nu erai prea tânăr pentru asta?
Totdeauna eşti prea tânăr pentru asta. N-o să te mint c-a fost o decizie conştientă. A fost un caz de „săptămână oarbă”. În ‘90, studiam câte zece ore pe zi la saxofon, ceea ce acum mi se pare un vis. Acum am zile când nici nu deschid cutia. Dar acum am concerte, pe atunci nu aveam. Nu aveam de lucru, dar soţia mea da, şi-mi respecta opţiunea de a cânta la saxofon şi de a studia zece ore pe zi. Apoi, în ‘92 s-a născut fiică-mea şi a trebuit să mă angajez. Şeful tău, Boerescu, a fost angajatorul meu.
Asta ne face cumva colegi.
M-am angajat la revista Phoenix, revistă din aia de „jos-Iliescu”. O revistă cu exagerat de multe editoriale. Eu eram traducător de materiale din presa străină. Pe vremea aia nu erau legea copyright-ului; luai revista, traduceai şi sănătate. Apoi, au început alţii să facă presă pe bune şi, ca să supravieţuiască, Phoenix a scos suplimentul erotic Prostituţia. Care a avut megasucces, pentru că a avut primele poze cu femei goale din presa românească. Poze scoase pe tipar de-ăla prost, unde nu se vedea nimic. Cred că, azi, am râde cu lacrimi de ele. Şi aici făceam traduceri. Pagini întregi de fragmente picante din cărţi. Asta a durat un an de zile, până când s-au înfiinţat Sarmalele Reci. Când ce le-am explicat şefilor mei că acum urmează să devin foarte bogat şi celebru, deci nu voi mai avea nevoie de jobul acela, mi-au propus să-mi tripleze salariul. Dar am plecat oricum.
Iordache la Gărâna. Foto: Expres de Banat.
Poate ar trebui să bag şi eu vrăjeala asta. 🙂 Şi cu Sarmalele cum a fost?
Haios până la un punct; apoi, ei au decis că vor să fim mainstream, să ne dea la televizor, şi m-au dat afară. Ne-am certat când trebuia să facem un clip, şi a venit TVR-ul cu un scenariu care mi s-a părut foarte prost, foarte kitsch. Eu credeam că am o idee mai bună. Şi mi-am spus părerea la discuţiile cu producătoarea TVR. După câteva zile, femeia m-a sunat: „Aveţi dreptate. Aveţi altă idee?”. Eu: „Ştiţi, eu nu mai sunt în trupă”. Apoi ne-am împăcat, dar nu am revenit.
Există viaţă după Sarmalele Reci?
Chiar şi în timp ce eram în grup am mai cântat şi cu Lucian Ban şi am avut mai multe tentative de trupe. După ‘99, când m-am despărţit de ei, am avut o perioadă bizară. Vreo lună, n-am avut cu cine să cânt. M-a ajutat foarte mult Ada Milea, pe care am cunoscut-o la o montare a lui Radu Afrim, No mom’s land, în care am cântat, pentru că aveau nevoie de saxofonist. Şi Harry Tavitian.
Ada nu cântă jazz; unii zic că nu cântă muzică. Cum te simţeai făcând chestia aia?
Nu era foarte uşor, să ştii. Ada e o persoană foarte precisă; iar eu am tendinţa să nu ţin minte ce am cântat. Şi ea îmi cerea ca, dacă o chestie îmi ieşea într-un anumit fel, s-o ţin minte şi s-o fac de fiecare dată tot aşa. Partea bună a fost că Ada şi Harry mi-au asigurat existenţa în perioada aia. Am scos şi un album cu Harry şi cu Orient Express, Axis Mundi. Şi albumul Absurdistan al Adei. Tot pe atunci, am început să compun jazz, mi-am făcut o trupă cu care să-mi pot cânta compoziţiile proprii. Aşa a apărut Iordache. La început cântam mult Sun Ra. Apoi, după ce am compus suficient şi am renunţat la Sun Ra.
De ce ai renunţat la Ada şi la Harry?
Pentru că, din 2003, am început să cânt cu Kumm şi n-am mai avut timp. Cu Harry am cântat până în 2006. Mergeam cu el la tot felul de festivaluri şi cluburi mişto din străinătate şi mă gândeam cât de mult mi-ar plăcea să merg la ele cu trupa mea. Mă gândeam că, dacă nu ies din trupa lui, nu voi ajunge niciodată să-mi fac cunoscută propriia muzică. Vorba lui Brâncuşi, despre Rodin: „La umbra marilor copaci nu creşte nimic”. Trist e că încă vin oameni să mă felicite pentru un concert cu Ada, din 2004, sau unul cu Harry. Iar eu le spun: „Staţi puţin, între timp, am scos trei discuri”. Mi se pare că sunt cunoscut doar pentru chestiile greşite.
Cine e în măsură să decidă ce e greşit şi ce nu?
OK, nu greşite. Dacă le-am cântat, am crezut în ele. Nu greşite muzical; greşite pentru că nu mă reprezentau. După un festival foarte mişto în Italia, la care mi-aş fi dorit să merg cu trupa mea, am renunţat şi la colaborarea cu Harry. Nu puteam rămâne toată viaţa saxofonistul lui, se descurcă şi fără mine. Deşi până anul ăsta, când am cântat la Gărâna, n-am ajuns la nici un festival foarte mişto.
Kumm sunt şi ei printre lucrurile greşite?
Nu. Suntem prieteni buni, ceea ce e important, atunci când cânţi cu cineva, şi compunem împreună aproape tot. Când ai de stat opt ore în maşină cu cineva, e recomandat să-ţi placă omul. Dar, desigur, cel mai bine mă reprezintă trupa mea de jazz, unde scriu eu toate piesele şi cânt cu oamenii pe care-i aleg. Mă văd mai mult ca pe un compozitor decât ca pe un saxofonist. Nu mă dau în vânt după mine însumi ca saxofonist.
Ce-ţi reproşezi ca saxofonist?
Faptul că pierd prea mult timp compunând. Pierd aproape tot timpul pe care l-aş putea petrece exersând. Încerc să mă înconjor de oameni mai talentaţi decât mine; ceea ce se poate auzi şi pe discul ăsta.
Al treilea album al tău e înregistrat cu artişti timişoreni. Nu vă e greu în oraşe diferite?
Basistul şi bateristul trebuie să facă echipă bună împreună; iar Uţu Pascu şi Tavi Scurtu funcţionează ca un singur om. Cu ei cânt de mai mult timp. Pe Sorin Romanescu m-am jenat să-l chem datorită bugetului infim; iar el s-a supărat că n-am făcut-o. Astfel, Dan Alex Mitrofan a rămas chitaristul principal de pe disc. Am vrut să fim trei suflători, şi i-am cooptat pe saxofonistul Lucian Nagy şi pe trompetistul Petrică Ionuţescu, de la Blazzaj. Pentru clape şi sintetizatoare, l-am invitat pe Toni Kühn. Un mare jazzman timişorean al anilor ‘70.
De ce One Life Left?
Joc Pacman pe telefon. Un joc japonez din 1983. Trebuie să mănânci chestii care se mişcă. Dacă te mănâncă ele pe tine, pierzi vieţi. Şi, în ultimă instanţă, dacă ai jucat foarte neinspirat, îţi rămâne o singură viaţă. Atunci, eşti ca şi terminat.
Cu ce ne mai surprinzi zilele astea?
Cânt la Green Hours International Jazz Fest, cu o trupă nouă, numită Iordache & The Good News. Am tot cântat anul ăsta cu studenţi de la Secţia de Jazz a Academiei de Muzică. Iar la Green Hours, cânt cu o parte dintre ei (basistul Adrian Neacşu, bateristul Alex Kocsis şi chitaristul Sian Brie, alături de percuţionistul libanez Ghassan Bouz. Pe 7 iulie, cânt cu trupa mea, Iordacje, la Festivalul Jazz TM de la Timişoara. Ah, şi sunt încântat să ţi-o spun pe asta: casa mea de discuri va produce un material al trupei Sebastian Spanache Trio din Timişoara. Prima oară când produc un disc al unei trupe în care nu cânt! Lansarea de la Cluj a fost alaltăieri, iar cea de la Bucureşti e mâine, pe 30 mai, tot la Green Hours, la Festival. Apoi, pe 1 iunie, intrăm în studio pentru un nou album Kumm.