Ieri, am scris un text în care argumentam de ce Academia Vampirilor, cartea, respectiv filmul, sunt varză. Nu pot spune cu câtă furie adolescentină disperată m-am întâlnit, în comentariile de la toate sharurile pe care le-am dat. O parte se văd chiar pe linkul textului.
Oricine mă cunoaşte ştie că nu mi-e greu să ripostez atacurilor de acest gen. Dar să-mi pun mintea cu un cârd de copii sub 18 ani ar fi mult sub standardele mele. Prefer să fac un pas în spate şi să înţeleg fenomenul.
Eu citesc “profesional”. Mă uit la structura unei cărţi, la modul în care un autor creează o intrigă, nişte personaje, la stil, umor, profunzime. La calitatea scriiturii. La lucruri pe care oamenii obişnuiţi, concentraţi pe “da, bine, dar până la urmă se căsătoreşte cu tipul?” nu le urmăresc.
Îmi dau seama că, pentru adolescenţi, lucrurile de genul ăsta sunt absolut irelevante. Ei au nevoie de poveşti cu eroi puternici, care trec de obstacole. Nu le pasă că un stil de a scrie e pompos sau expozitiv, că e self-obvious sau intoxicant de siropos. Sunt în acea etapă a creşterii când vor să depăşească statutul de “ăla mic ce bea lăptic”, să fie luaţi în serios, şi poate, mulţi dintre ei se confruntă cu părinţi idioţi de România, din categoria care-şi răzbună pe ei frustrările de la muncă sau îşi educă fetele să fie “cuminţi şi în banca lor”.
De exemplu, comentariul ăsta mi-a topit inima:
“Accentul nu se pune neaparat pe vampiri ci pe legatura speciala de prietenie dintre Rose si Lissa de asemenea era nevoie dupa ani de zile de o autoare care sa creeze o eroiña puternica si independenta! Cum poate acest roman si acest film sa fie comparat cu twilight?! Pentru numele lui dumnezeu erau vampiri care sclipeau!!! O eroina care avea nevoie sa fie salvata in foecare secunda!”
Aproape că citeşti printre rânduri furia unui om tânăr şi energic care se confruntă cu părinţi şi profesori cretini şi are nevoie de eroine puternice şi independente din cărţi ca model, să se hrănească spiritual şi să îşi justifice propria independenţă. Şi dacă Richelle Mead reuşeşte chestia asta – să le insufle demnitate şi conştiinţa valorii de sine unor tinere femei! – chiar nu mai contează că scrie execrabil de prost. În fond, literatura nu e doar plăcere hedonistă, ca în cazul meu; pentru unii oameni, literatura e un mod de a supravieţui.
Dragi adolescente, îmi cer scuze că v-am supărat. Citiţi ce vă face pe voi fericite.
Foto: Facebook
18 comentarii