Chiulitul de la ore. Recunosc sincer si cu fruntea sus ca asta imi lipseste cel mai tare din perioada liceului. Senzatia ca timpul se oprea, era al meu, avea sens, valoare, gust, ca il simteam si il puteam personaliza, certitudinea neconstientizata decat mult mai tarziu ca atunci m-am cautat si tot atunci m-am si gasit.
Jenny are 16 ani si este o fata serioasa, desteapta, violoncelista si destinata, ca toti cei care insumeaza calitatile mai inainte enuntate, sa ajunga la Oxford, garantia unei vieti de succes. Totul merge ca pe roate pana cand, tot pe roti, si ce roti !, apare David Goldman, barbatul de 30 si ceva de ani, care stie ca viata e mai mult decat o facultate, respectiv o destinatie, si care simte nevoia acuta sa-si impartaseasca cunostintele fetelor tinere si cu potential. Sex-appealul latinei si al vietii universitare se ofilesc pentru o perioada si Jenny traieste o poveste spusa ei pana atunci doar de limba franceza, n’est-ce pas ?!, si de pop-ul anilor 60.
Filmul danezei Lone Scherfig (Wilbur wants to kill himself, Italian for beginners) preia articolul autobigrafic omonim al ziaristei Lynn Barber, si, cu ajutorul scenaristic al lui Nick Hornby ( High Fidelity, About a boy) reuseste sa produca o poveste din categoria draguta dar cu nerv, in care personajele se mai ciupesc, mai plang, mai tipa, mai isi afirma valorile, pourquoi pas, en français, in care totul e exact ceea ce pare, dar zis in asa fel incat parca asta nu mai conteaza deloc. De mult uitate sunt vremurile cand Scherfig regiza filme Dogma 95 (miscare de eliberare a cinema-ului de regulile de productie impuse de stilul Hollywood/ decoruri, costume, machiaj, lumini) – acum totul e glamour si nimeni nu poate reprosa asta, mai ales cand vorbim de fanteziile unei fete de 16 ani.
Carey Mulligan, Jenny, e exact ceea ce trebuie- desteapta si smechera cat sa te calce un pic pe nervi dar si cat sa ii intelegi valorile si dorinta de evadare din universul stramt al rochitelor si atitudinii academice. Exact ceea ce trebuie sunt si Alfred Molina, tatal fixist (cel putin la inceputul filmului) dar cu suflet bun si iubitor, Peter Sarsgaard, care reuseste un rol foarte bun de amant de 30 de ani alunecos si totusi afectiv valabil si, nu in ultimul rand (mai degraba in primul !) , Rosamund Pike, blonda care redefineste cliseul, crezand ca in curand nimeni nu va mai vorbi latina, nici macar latinii…
Printre momentele de sixties cool, dialoguri smart, muzica buna si aere, An education ajunge si la intrebarea pe care ar fi putut-o sa o eludeze sarmant si discret – ce valoare au anii de scoala, cand de cele mai multe ori nu iti garanteaza decat viata banala si frustrata a parintilor si profesorilor tai, pe care, cel putin la 16 ani, ai face orice sa o eviti. Filmul nu are curajul sa raspunda la intrebare – poate nici nu ar fi fost indicat sa il aiba, tinand cont de zona glamour (a se citi cu accent frantuzesc) in care sta cap-coada.
Raman post film cu o stare de bine, si cu o coloana sonora perfecta, de ascultat in tramvaiul bucurestean, unde si varsta-mi si imprejurimile nu imi mai permit decat cu efort sa fantasmez mai departe de aerul prafuit realist al prezentului tip Dogma 95. Asculta aici.