Am întâlnit-o într-un hotel, la una dintre descinderile ei în România, înconjurată de celebrități autoh-tone și de jurnaliști. La ora programată pentru interviu a venit, amabilă, către mine, și mi-a spus că ar prefera să vorbim între patru ochi, dar îi este imposibil. Așa că am făcut interviul în aceeași încăpere cu mulți alți oameni. Numai că, odată ce am început să vorbim, spațiul pe care îl ocupam a devenit foarte intim.
Asta pentru că Anastasia are, poate, abilitatea înnăscută de a transforma orice conversație într-una personală. Vorbește cursiv și pasionat, amestecând cuvinte englezești în româna care i-a rămas impecabilă, și este, cu siguranță, o povestitoare. Pe lângă asta, este genul de femeie care, deși nu mai este foarte tânără, arată incredibil de bine, mai ales văzută de aproape. A fost crescută de o mamă preocupată de modă și frumusețe, care deținea o afacere – un atelier de croitorie – într-o vreme în care nu foarte mulți oameni aveau astfel de posibilități.
Din copilăria ei privilegiată Anastasia își amintește zilele frumoase: „Mama mă lua pe la cinci ani în fiecare duminică, singura ei zi liberă, când nu lucra, și ne duceam la coafor. Își făcea tratament facial o dată pe lună, își făcea părul în fiecare duminică, manichiura, pedichiura, și se gândea că petrece timp prețios cu mine pentru că muncea foarte multe ore și ne duceam împreună la salon.” Așa a început să se obișnuiască cu atmosfera de salon, și mai important, să vadă cum funcționează relațiile dintr-un astfel de spațiu.
„La salonul de cosmetică ne duceam amândouă și îmi făceam unghiile, aveam 5-6 ani; până în adolescență mă tundea coafeza mamei, îmi făcea fel și fel de frizuri și eram deja a casei acolo. Deja la 17 ani mă știa toată lumea. Am avut aceeași manichiuristă timp de 15 ani, la fel și coafeză, și am dezvoltat și eu același lucru. Am această relație cu clientele mele, pe unele le cunosc de 18 ani, de când erau studente; iar acum sunt femei căsătorite, cu câțiva copii.
Erau niște nebune în licee și facultăți, le știam toate legăturile cu băieții, toată drama, iar acum sunt total schimbate, mame cu copii, cu familie, serioase. Noi ne vedem lună de lună, deci am dezvoltat o relație exact așa cum o făcusem cu cei de aici, din România. Salonul este un spațiu de socializare, foarte intim.” A preluat această metodă românească de relaționare și a transferat-o în saloanele ei: „când m-am dus în America, clientele mele nu erau obișnuite cu această relație.
Am dezvoltat-o încetul cu încetul, pentru că trebuie să emani o anumită decență, să nu începi să discuți ce ai vorbit cu clienta sau cu sora ei sau cu mama ei, să știi ce bariere îți pui în relația cu ele. În momentul în care ele au căpătat încredere în tine, se simt foarte relaxate și deschise și discută lucruri pe care nu le abordează nici cu soții sau cu familiile lor. Dar e un lucru plăcut și îl respect; faptul că ele consideră relația ca foarte apropiată mă face să o consider și eu la fel. Gândește-te că mă văd cu ele mai des decât mă văd cu sora mea.”