Îmi amintesc perfect ziua în care am primit vestea de la Sydney. Eram în satul olimpic, în casa delegației noastre, mă pregăteam să merg spre sală, la ultima zi de concurs. Urmau finalele la bârnă și sol. Eram în baie, deja îmbrăcată în costum și îmi prindeam părul. Domnul Bellu a intrat în vila în care eram cazate noi, cu o hârtie în mână și s-a dus în camera doamnei Mariana. Ușa de la baie era întredeschisă. L-am auzit spunându-i: “Răducan n-are rost să mai meargă la sală.” Doamna Bitang l-a privit: “Să nu mai zici așa nici în glumă!”
Hârtia arăta un rezultat pozitiv la doping. S-au sfătuit, apoi au venit la mine: “Andreea, ai luat ceva?” Mă blocasem. Eram ca la Poliție. Începusem să mă gândesc de la ce ar putea fi. De la susținătoarele de efort, pe care le luau și celalalte gimnaste, și erau permise? De la antiin flamatoarele pentru durerea de glezne? Å¢ineam un fixativ în mână și simțeam cum tremur. Mi se părea că nu mai pot controla nicio parte din mine. Întrebările continuau. “Ai mâncat ceva ce nu trebuia? Spune ce! Spune ce!” Era ca și cum te întreabă cineva: “De ce ninge? De ce ninge?”
Nu știam să dau un răspuns la asta.
Era un șoc pentru toți, mai ales că era un caz rar în istoria gimnasticii. În acest sport dopingul nu folosește, nu s- a inventat un medicament care să te ajute să execuți cu maximum de precizie acele elemente la bârnă sau la paralele, baza rămâne antrenamentul, doar miile de repetări! Aici trebuie să sari exact cât e nevoie. Nu mai tare, nu mai sus.
A urmat vacarmul: avocați, discuții, presiune. Toți spuneau că e nedrept ca unei gimnaste să îi fie retras un titlu olimpic pentru că a luat o pastilă de răceală și gripă. Iar cei de la Federația Internațională de Gimnastică repetau că înțeleg, că nu e vorba de premeditare, dar regula e pentru toată lumea. Depășisem cantitatea admisă de pseudoefedrină, o substanță pe care o conține o pastilă de Nurofen.
Am sperat până în ultimul moment că decizia finală nu va fi retragerea medaliei de aur. Cel mai greu îmi era să înțeleg ce se întâmplă și de ce!?
La 17 ani, nu știam nimic despre doping. Dar mai ales nu știam cum să fac să explic unor oameni care mă pun la zid că sunt nevinovată. Era ca și cum, dintr-o dată, nimeni nu îmi mai recunoștea munca. Åži, deși tânără, știam că viața unei gimnaste de performanță e scurtă: titlul olimpic la individual compus, de la Sydney era cel mai important pe care îl puteam câștiga. Cel mai greu mi-a fost să accept că am pierdut asta.
După 10 ani, privesc lucrurile altfel. Există o detașare, mai ales pentru că șocul a trecut. Acum sunt împăcată. Dacă lumea vrea să înțeleagă că mi-am făcut treaba corect, fără să trișez, e bine. Dacă nu, e alegerea lor. Am înțeles confortul celor care, la Sydney, mă mângâiau pe creștet și îmi spuneau că știu că sunt nevinovată. Pe moment, nu mă ajutase, mă gândeam doar că oricâte asigurări aș primi, tot fără medalie am rămas.
Undeva în sufletul meu, mi se mai întâmplă și astăzi să sper că cineva o să-și dea seama că merit medalia și o voi primi. S-au mai întâmplat cazuri când sportivii și-au primit medaliile. Uneori, după ce au murit, din pacate.
Oamenii din jur, cadourile, scrisorile, reacțiile de susținere din stradă m-au ajutat să trec peste moment. Românii m-au făcut să am putere să intru din nou în sala de gimnastică și să reiau concursurile. Trebuia să îmi iau revanșa față de susținerea lor. A fost însă ceva care a ținut și de mine, de felul în care eram construită. De la un punct, nu mă mai puteam uita înapoi. Îmi dădeam seama că n-ar fi reluat nimeni Jocurile Olimpice doar pentru mine, că nu puteam să mai fac o dată finala de individual compus de la Sydney.
Îmi rămăsese doar să merg înainte.
Când triăezi, minți sau ai făcut ceva nepermis (o pată pe creier), când știi că ai făcut ceva rău, mai schiopătezi. Dar când ești curat și sincer, se transmite. Iar oamenii înteleg. Odată cu Sydney, românii făcuseră deja un pas spre mine, înainte ca eu să-l fac spre ei. Au venit și mi-au spus: “Åžtim că ești nevinovată. Tu ești campioana noastră.”
A contat enorm pentru mine suportul lor. Am trăit intens acele momente, au fost momentele care m-au umplut de energie după o perioadă care mă sleise. M-au ajutat să merg mai departe și asta spune ceva.
Când am ajuns în țară de la Sydney, am primit o medalie de aur. Un cadou de la Patronarul Bijutierilor din România. Pe spatele ei scrie: “Ai învins, continuă! Ai pierdut, continuă!” Pierre de Coubertain
Așa am învățat că oricât de grea poate fi o situație, trebuie să rămâi un om demn.
Fostă campioană olimpică, mondială și europeană, Andreea Răducan este Coordonator PR – Imagine, Fundația Olimpică Română