TABU: Cum a fost primul contact cu New York-ul?
ANDREI ŞERBAN: Primul contact a fost un şoc absolut. M-au perceput ca pe un tânăr artist inovator venit din Europa de Est şi m-au cazat într-un loc numit Chelsea Hotel, hotelul artiştilor de avangardă din New York, al unor oameni care duceau excentricitatea până la extrem. Şi am venit eu din Bucureşti, tuns scurt, îmbrăcat cu un costum gri şi o cravată la fel de gri, iar când am ajuns în lobby-ul hotelului, am dat peste Andy Warhol, care turna un film cu o gaşcă de transvestites. Erau toţi cu tocuri înalte, fuste scurte, peruci, machiaj strident şi fumau marijuana. Era o demenţă totală. Năuc, am urcat până în cameră. Când am ieşit până pe toaleta de pe hol, am găsit în baie un tip căzut peste chiuvetă cu o seringă înfiptă în braţ. Wellcome to America!
TABU: Şi aţi fumat şi dvs. iarbă?
ANDREI ŞERBAN: Păi trebuia să mă integrez în peisaj, nu? Cercurile astea de village artists o ardeau pe iarbă de dimineaţa până seara. Aprindeau un cui şi îl poşteau de jur-împrejur. Mie nu mi se întâmpla nimic, nu ştiu de ce, dar eram imun. Nu puteam să get high. Ei se ofticau: „Ce o fi cu ăsta; totuşi, iarba e destul de scumpă, îi dăm ăstuia şi nu se întâmplă nimic cu el!” Iar eu le spuneam: „Nu mai stricaţi marijuana cu mine; mai bine daţi-mi o vodcă, are efect mai intens!”
TABU: La ce vârstă aţi vizionat prima piesă de teatru? Şi ce sentimente v-a stârnit – tradiţionala „dragoste la prima vedere”, „am ştiut din clipa aia că mi-am găsit menirea”, sau dimpotrivă, v-a plictisit teribil şi abia aţi aşteptat să plecaţi, ca orice copilaş dus cu sila la teatru?
ANDREI ŞERBAN: Nu mai ştiu ce piesă era, dar eram fascinat. Era pe vremea când teatrul încă avea cortină. Mă uitam la cortina teatrului şi îmi puneam încântat întrebarea „Ce e dincolo? Ce e de partea cealaltă a cortinei?” De fiecare dată, mă aşteptam să se prezinte o lume magică, miraculoasă. Şi de fiecare dată când se ridica, simţeam o strângere de inimă, pentru că ceea ce mi se arăta nu era pe măsura aşteptărilor mele. Aşa mi s-a inoculat pentru tot restul vieţii ideea că teatrul trebuie să fie altceva decât viaţa obişnuită.
TABU: Aţi avut vreodată vise legate de alte meserii?
ANDREI ŞERBAN: Când eram copil, tata cumpăra foarte multe discuri de pickup. Era un iubitor al dirijorului Toscanini; cumpăra tot ce era Toscanini. Când veneam de la şcoală şi eram acasă, singur, puneam un disc al lui Toscanini, apoi mă aşezam în oglindă şi începeam să dirijez o orchestră imaginară. Mă închipuiam Toscanini – speram că o să ajung un mare dirijor.
TABU: Păi aţi ajuns oarecum un dirijor.
ANDREI ŞERBAN: Da, dar sunt un dirijor frustrat, pentru că nu fac muzică, fac teatru. De aceea, când regizez operă, mă simt mai aproape de visele mele din copilărie, când îmi doream să devin Toscanini.
TABU: Prin urmare, tot o meserie de, să zic aşa, de lider, de şef de turmă, de om care dă direcţii şi directive, v-aţi dorit. Sunteţi un lider născut, nu făcut.
ANDREI ŞERBAN (râde): Bine că n-am ajuns politician.
[…]
TABU: Nu vă credeţi o persoană însemnată?
ANDREI ŞERBAN: Nu. Sincer nu mă cred cineva. Mă gândesc cu jind la cei care construiau catedralele vechi sau piramidele şi nu-şi semnau operele. Oameni anonimi care au lăsat în urmă mari creaţii, ce servesc unui scop mai înalt decât propria lor vanitate.
TABU: Să înţeleg că aţi accepta să nu semnaţi un spectacol?
ANDREI ŞERBAN: Aş prefera să nu semnez. Văd că nu mă credeţi. Staţi să vă conving. Dau alt exemplu: două înregistrări ale aceleiaşi partituri, interpretate de doi mari artişti: Dinu Lipatti şi Vladimir Horowitz. Interpretarea lui Lipatti cel modest era fidelă partiturii, muzica se revărsa parcă de la sine, era ceva magic. La Horowitz simţeai individualismul din modul în care puncta anumite părţi, din modul de a pune anumite accente. Egoul nu face decât să dăuneze artei.
Interviu de Lorena Lupu.
3 comentarii