Annie Leibovitz și calendarul Lavazza

Annie Leibovitz nu a­pare foarte des în public. E obișnuită cu studioul, iar celebritățile sunt niș­­te oameni pe care trebuie să-i surprindă dincolo de masca prin care se apără de lume. Toți cei care se aflau la lan­sa­rea calendarului La­­vaz­za îi cu­noș­teau reputația lui Leibovitz. Prin­tre ei, 80 de jurna­liști din toa­tă lumea știau deja de câteva ore cum arată fo­tografiile calendarului, dar când a venit mo­mentul în care numele i-a fost ros­­tit pe scenă, întregul pu­blic a în­­­ce­put să freamete.

Leibovitz a făcut portretele celor mai importante personalități ale lumii, de la John Lennon până la Mick Jagger, de la Hillary Clinton la Whoopy Goldberg. E doamna care i-a spus ferm reginei Angliei „mi-aș dori să vă dați jos coroana”, pentru că așa și-o imagina mai bine în por­tre­tele sale. Sau care a fotografiat-o pe Demi Moore gra­vi­dă și dez­bră­cată pentru coperta despre care se spu­ne că este un punct de refe­rin­ță în exprimarea se­xualității fe­meii moderne.

La lansarea Lavazza a intrat ușor, puțin încurcată, căutând un sprijin la prezentator în speranța că o să-i indice discret care e locul ei pe scenă. Sala a aplaudat-o cu ovații. Leibovitz nu știa unde să-și așeze mâinile și nici microfonul mare pe care i-l dădea prezentato­rul nu părea să-i facă vreo plăcere. A spus bună seara și după pri­mele mulțumiri politicoase a rostit cu o voce fermă, baritonală: „Agentul meu mi-a spus să nu iau job-ul acesta pentru că nu e bun pentru mine.

Dar n-am rezistat tentației să mă alătur unor nume așa de mari precum semnatarii ca­­lendarelor din anii precedenți.” A vorbit apoi despre conceptul de „italienitate” un cuvânt inventat special pentru linia calendarului Lavazza 2009, care s-a reîntors la tradițiile de acasă, din patria mamă, și despre cele șapte fotografii care ilustrează va­-lorile Italiei universale. Lângă ea, pe scenă, directoarea de comunicare Fran­cesca Lavazza, nepoata domnului care a dat numele cafe­lei, a plusat cu mărturisirile și a întrebat-o dacă are o fotografie care nu-i place.

S-a uitat la tablourile uriașe de pe pereți care ilustrau ipostazele din calendar, a încercat să fie politicoasă și să întoarcă dis­cuția către preferata ei (Il Genio, după Da Vinci), dar cum Francesca a întrebat „Dar spaghetele?”, a ripostat scurt „Nu e chiar cadrul pe care-l iubesc cel mai mult.” Răspunsurile și atitudinea ei directă și fermă se asor­­tau perfect cu ambalajul în care se prezentase publicului; o rochie neagră până la genunchi, simplă și fără vreo cro­ială specială (doar un volan vertical în spate), cio­rapi negri mați și balerini cu botul dreptunghiular cu un ciucure în față, tot negri.

Singurul accesoriu era pe­re­chea de ochelari cu ramă neagră, simplă, dreptunghiulară. Nu era machiată și nici nu-și petrecuse foarte mult timp la coafor. Ba chiar părea ca și cum s-ar fi spălat pe cap și și-ar fi lăsat părul să se usuce singur, pufos și ciufulit.

Pu­țin mai târziu, când în timpul scurtei sesiuni de în­trebări și răspunsuri, am ajuns la câțiva milimetri de ea, aveam să constat că unghiile îi erau tăiate scurt, degetele îi erau lungi cu palme care păreau grele și-avea un parfum pu­drat, care-mi amintea de generația Chanel.

Arăta și se comporta ca o femeie care are grijă de ea fără să fie ostentativă și fără să-i pese foarte mult de cum o văd ceilalți. De fapt, și mărturisirea despre recomandarea agentului, care generase rumoare în public, arăta că nu-i pasă foarte mult de ce crede lumea.

Era, însă, evident orgoliul de a fi percepută la un nivel ridicat în lumea ei, a fotografilor. Lansat în 1983 ca parte de comunicare business to business, ca un cadou de Sărbători din partea companiei, calendarul Lavazza a fost realizat de unii dintre cei mai mari fotografi ai lumii: Helmut Newton, J.B. Mondino, Mario Parisoto, David LaChapelle, Erwin Olaf. De la an la an miza a fost tot mai mare, iar desemnarea fotografului pentru fie­care ediție a ajuns deja o confirmare de apar­tenență la un grup eli­tist.

Așa că ale­ge­rea lui Leibovitz n-a fost doar o lovitură de imagine pentru Lavazza. pentru anul acesta au fost trei op­țiuni, mi-a spus Francesca La­vazza, în dimineața zilei în care urma să se lanseze calendarul. Annie Lei­bovitz a fost prima pe listă”, a precizat ea fără să vrea să spună care au fost și celelalte două nu­me. Familia Lavazza lu­crea­ză de la primul ca­l­endar cu agenția de publicitate care poartă numele unuia dintre cei mai mari ilustratori italieni, Armando Testa, iar conceptul fo­to­grafiilor și alegerea foto­gra­fului sunt decizii care se iau împreună cu agenția.

„Pe Leibovitz am întâlnit-o prima dată în aprilie la New York, cu o zi înainte de prima ședință foto. Mai vorbiserăm la telefon ca să pregătim conceptul, dar atunci am văzut-o față în față. Încă din primele mo­mente mi-a zis «În următoarele zile nu voi putea vorbi cu tine pentru că mă voi concentra pe ce avem de făcut».

Åži în săptă­mâ­na următoare nici măcar n-a zâmbit”, și-a amintit Francesca. Fotografiile au fost făcute în șapte zile, câte o zi pentru fiecare cadru pentru ca prelucrarea digitală să se întindă apoi pe mai multe luni. „Eu sunt foarte recunoscătoare tehnicii moderne pentru că în epoca digitală se poate muta subiectul fotografiat în alte decoruri, iar acest lucru mă ajută să creez senzația de suprarealism,” a comentat fo­tografa punctul cel mai controversat în­tre fotografii din lumea întreagă: cât este real în creația lor și cât e rezultatul lucrului pe computer.

Iar sinceritatea lui Leibovitz pare că nu se oprește aici. Într-una dintre fotografii, cea în care se face trimitere la Fellini și filmul „La dolce vita“, a ținut să se observe că este un decor creat în studio și nu o fo­tografie realiza­tă la Fontana di Trevi, așa că în stânga și-n dreapta imaginii apar luminile utilizate în studio. S-a pronunțat chiar și asupra limi­telor libertății sale de exprimare artistică în acest proiect. „Uneori uitam să mai pun ceș­tile de cafea la cadru.

Am fost atât de liberă cât îți permite un proiect de acest gen. Am semnat pentru el, trebuia să-i respect con­dițiile și să-l duc la capăt.” Pentru revistele glossy onorariul lui Leibovitz este de 70.000 de dolari pentru fie­care zi de lucru, dar dat fiind proiectul care este unul publicitar, se bănuiește că suma pentru care a semnat este undeva în jurul unui milion de euro. Suma nu a fost însă confirmată de reprezentanții Lavazza.

Dar Annie nu a avut întotdeauna o cotă atât de ridicată. E cea de-a treia fiică a unei familii modeste, cu o mamă instructor de dans modern și un tată locotenent în forțele aeriene americane. Primul job ca fotografă a fost la revista Rolling Stones, aflată la debut și ea în anii ’70, dar până atunci a muncit oriunde ar fi putut câștiga un ban, inclusiv într-un kibbutz în Israel. Încă de la începutul carierei a fost o persoană care a știut ce a vrut, așa că a avut cu­rajul ca după doar un an la revistă să renunțe la jobul ei ca să meargă în turneu cu Mick Jagger și colegii lui.

Astăzi spune că a dobo­rât-o viața de turneu și că nu a știut să ad­ministreze corect tot ceea ce vedea, așa că n-a făcut foarte multe fotografii, însă în aceas­tă perioadă a învățat cum să stea aproape de celebrități fără să le invadeze intimitatea. Din 1983 este fotografa Vanity Fair și semnatara unora dintre cele mai spectaculoase coperte.

Calendarul Lavazza realizat de Annie Leibovitz este un punct forte pentru imaginea cafelei, însă munca ei de acolo, prelucrarea digitală masivă, faptul că nu a realizat fotografiile în decor natural, ci în studio, i-a făcut să strâmbe din nas pe unii dintre cri-tici. „Îmi place Italia, îmi fac aici vacanțele cu fetițele mele. Ce vreți să vă mai spun; că-mi place cafeaua?”, și-a încheiat speech-ul, la lansarea calendarului, Annie Leibovitz.