Desi nu stiu exact cand si daca va fi lansat si in Romania – proiectia bucuresteana a filmelor de la Cannes ocolindu-l, desi se pare ca a fost preferatul criticilor pe perioada festivalului, si nu numai– Another Year este inca o pelicula semnata Mike Leigh in care viata obisnuita se lasa surprinsa fara fastaceli ori exagerari.
Un an, inca unul, este perioada in care regizorul scenarist urmareste un cuplu de sexagenari middle class din suburbiile Londrei – un cuplu aproape perfect, Tom si Gerri (!) format din Jim Broadbent (Iris, Moulin Rouge) si Ruth Sheen ( All or Nothing, Vera Drake) – in interactiunea sa cu grupul restrans al prietenilor apropiati, oameni cu care viata nu a fost la fel de generoasa.
Another year se deschide premonitoriu cu o sedinta de terapie. Imelda Staunton (Vera Drake, Shakespeare in Love) pare sa nu mai gaseasca nicio sursa de fericire in ceea ce ii ofera viata. Incercarile terapeutului Gerri/ Ruth Sheen de a o ajuta sa iasa din depresie sunt inutile, anticipand finalul filmului. Desi Janet/Imelda Staunton apare doar pentru doua secvente, prezenta ei marcheaza una din ideile de baza ale peliculei – responsabilitatea propriei vieti ne revine exclusiv, iar solutiile venite din exterior sunt doar paliative.
Functia lui Janet in economia filmului este preluata apoi de Mary/ Lesley Manville (All or Nothing, Secrets and Lies), colega de serviciu a lui Gerri si prietena veche a cuplului, o colectie ambulanta de nefericiri , incapabila sa faca alegerile corecte ori sa existe pe cont propriu. Indragostita, aparent in secret, de Joe / Oliver Maltman, fiul celor doi, mai tanar cu vreo 20 de ani decat ea, Mary se tot insinueaza in casa cuplului, in speranta ca va avea, macar o data, noroc.
Astfel, printre dejunuri, cine, nenumarate pahare cu vin (sa nu uitam unde se desfasoara actiune), lucrul in gradina din spatele casei (un bun indicator temporal al actiunii) si evenimente de toate dimensiunile – de la o posibila casatorie a fiului pana la moartea sotiei fratelui lui Tom ( secventele asociate acestui moment sunt cele mai reci cromatic si cele mai reusite estetic din tot filmul )- cuplul isi continua existenta intr-o armonie pe care nimic nu o afecteaza. Ba din contra.
Finalul filmului produce o revelatie pe care, se pare, nici macar regizorul nu a vrut sa o admita in interviurile sale, aparandu-si personajele ca un parinte – fericirea ne face mai buni si mai darnici atata timp cat propria stare de bine si, in definitiv, insasi fericirea nu ne sunt afectate negativ de cei pe care ii ajutam. « Viata nu este intotdeauna blanda cu noi, nu-i asa ? » spune Gerri si imaginile finale ale filmului fixeaza aceasta intrebare ca pe una mai presus de puterile oricaruia dintre noi. Mary, in felul sau melodramatic si pe alocuri enervant, ramane personajul cheie al filmului, oferind oricarui spectator capabil de empatie o ocazie de a reflecta asupra propriei vieti/ conduite. Cu alte cuvinte, un film foarte bun.