Cel mai provocator film al anului va ajunge în cinematografele românești în această toamnă. Autorul său, celebrul regizor danez Lars von Trier a șocat publicul de la Cannes. Venit după o depresie majoră, în timpul căreia toți deplângeau retragerea prematură a acestuia, von Trier și-a prezentat Antichristul ca o terapie salvatoare. Ceea ce pentru el a fost o ieșire din beznă, pentru majoritatea spectatorilor a fost un prilej de indignare profundă. Huiduit puternic la proiecția de gală (de un asemenea tratament beneficiaseră de-a lungul timpului și capodopere ca Aventura, al lui Antonioni, și Funny Games al lui Haneke), Antichristul e la un pas de capodoperă.
O dureroasă poveste despre drama pierderii unui copil se transformă într-una mistică despre Rău și supremația acestuia. Prima parte, în care un cuplu îndoliat se luptă cu depresia clinică, e răvășitoare. Mama, interpretatată de Charlotte Gainsbourg, e marcată puternic de sentimentul de vinovație, iar chinurile ei sunt prezentate într-o manieră frustă, marca Lars von Trier. Prim-planurile în care camera pare a nu se dezlipi niciun moment de fizionomia ei sunt atât de puternice încât ai senzația că te sufoci odată cu protagonista. Sigur, de-a lungul timpului, datorită acestei tehnici fără menajamente, von Trier și-a căpatat eticheta de misogin. E considerat lipsit de delicatețe (eufemistic vorbind) să aduci o femeie în situații insuportabile pe care să le filmezi cu o pasiune bolnăvicioasă. E o prostie atât de mare acuzația asta încât te gândești serios dacă cei care-l condamnă pe von Trier nu-s convinși că lacrimile de pe fața unei femei sunt în general de la ploaie, nu de la suferință. În cazul acestui film, când relațiile dintre cei doi soți retrași la o cabană se deteriorează (a se citi mutilări, tentative de omor și alte fapte asemănătoare), pigmentate cu apariții fantastice ale unor animale sălbatice, publicul a simțit că s-a încălcat orice urmă de bun-simț și n-a văzut decât următorul mesaj: Femeia e sursa Răului și ea reprezintă Antichristul.
E drept că von Trier a pierdut controlul celei de-a doua jumătăți a filmului, trecând prin registre diferite (ură, violență, vinovăție, demență, tandrețe) cu o rapiditate ce denotă neglijență, dar totodata e evident că Femeia e la rândul ei o victimă (ca-n păcatul originar). Iar aici, ca oriunde și oricând, Femeia = Viața. Vizionați filmul și nu vă grăbiți să-l catalogați. Va reveni de nenumărate ori în gândurile voastre.