S-a scris intens despre Aurora. Despre ceea ce este si ceea ce nu este. S-a vorbit foarte mult despre ce a vrut Cristi Puiu facand Aurora si nu i-a iesit. Recunosc ca nu ma intereseaza. Am vazut prima oara Aurora la TIFF, intr-un viitor cinema Florin Piersic plesnind de oameni realmente disperati sa fie acolo si apoi saptamana trecuta, intr-un cinematograf de mall, in care mai erau doar alti patru spectatori (din cand in cand un angajat intra sa ne numere – am ramas patru pana la sfarsit). Atat prima oara cat si a doua am perceput filmul ca voind sa fie si fiind despre acelasi lucru. Despre un om sincer. Criminal de sincer. Un om care nu mai este dispus sa negocieze. Caruia viata cu ceilalti nu ii mai poate fi reglementata din exterior.
Cristi Puiu spunea intr-un interviu Hotnews ca “…viata in interiorul comunitatii, viata langa celalalt inseamna o lunga serie de negocieri pe care, daca nu esti dispus sa le faci, mai devreme sau mai tarziu ajungi la crima ori la sinucidere ori ajungi sa-l omori pe celalalt care devine obstacol in fata ta ori, in cel mai fericit caz, sa te retragi din interiorul comunitatii. Dar asta nu mai inseamna ca traiesti intr-o comunitate.”
Premiza filmelor lui Cristi Puiu nu este si nu a fost niciodata una marunta. Daca abordarea este una curatata de balast si deci “minimalista”, subiectul / drama filmelor sale nu tine deloc de o zona minora ci mai degraba de una de viata si de moarte, din care personajele ies cu greu la lumina. Sau nu ies deloc. Spre deosebire de Moartea domnului Lazarescu si de Marfa si banii, Aurora, desi la fel de generos dramatic, este mai putin permisiv la nivelul accesibilitatii.
Sunt putine filmele care coalizeaza clar spectatorii, care ii impart in tabere bine definite. Pentru Aurora exista spectatorul implicat, care cauta timp de trei ore, si mult peste!, sa descifreaze mintea personajului principal (Viorel / Cristi Puiu) in tot ceea ce ii ofera filmul, si spectatorul care se intreaba de ce sa urmareasca un personaj bantuit, la limita nebuniei, plimbandu-se fantomatic si semi-autist printr-un Bucuresti mai urat ca niciodata pentru a trage de patru ori cu pusca. Nu stiu care este raspunsul pentru acesta din urma.
Aurora nu se vrea deloc un film generos la nivel superficial. Din contra. Desi predispune la gand nu o face fara efort din partea privitorului. Aproape ca nu exista ca film daca spectatorul ramane neimplicat. Si prin asta nu inteleg sa empatizeze cu personajul. Aurora obtureaza povestea – vizual pelicula contine multe indicii in acest sens, Viorel disparand dincolo de pereti, garduri, colturi de zid, obstacole mai mici sau mai mari, semn ca nu putem vedea si intelege totul.
Camera de fimat este parte din personaj cum pare de altfel sa fie intreaga lume a lui Viorel. Linistea, personajele secundare, betoanele jegoase, noroiul, intunericul sunt in egala masura extensii coerente ale acestui om. Un om extrem de bine articulat, ceea ce am identifica mai greu cu depresia – un alt contrast care poate predispune spectatorul la gand sau il poate indeparta de film.
Aurora fuge de raspunsuri. Isi revedica imposibilitatea de a sti adevarul si deci imperfectiunea ca apartenenta la realitate, la ceea ce traim in fiecare zi. Singurul moment resimtit ca o abatere de la acest principiu este secventa finala, in care Viorel explica si se explica. In mod neasteptat intelegandu-l mai bine l-am inteles mai putin