Cunoaștem acel 24 noiembrie al anului 1473 când la curtea domnească Åžtefan cel Mare „s-au veselit trei zile“, după ce îl biruise la Cursul-Apei pe Radu-vodă cel Frumos al Å¢ării Românești, „de au dobânditu cetatea Dâmbovița și au intratu într-însa și au luat pre doamna Radului-vodă și pre fiică-sa Voichița o au luat-o luiși doamnă“, cum spune Grigore Ureche. De pomină a rămas și tragicul ospăț pe care vicleanul Mircea Ciobanul l-a dat la curte la două săptămâni de la prima urcare în scaun (17 martie 1545) când sângele a peste 200 de boieri a înroșit treptele palatului.
Nici Chiajna, Doamna sa, nu s-a lăsat mai prejos: prinzând pe-acel Dumitru, fiul adoptiv al lui Despot-Vodă, ce amenințase a lua domnia fiului ei, Petru cel Tânăr, și închizându-l în hrubele palatului, porunci să i se taie capul pe care îl primi pe o tavă de argint și-l scuipă în văzul boierilor. Îl vedem mai târziu în scaun pe Mihai Viteazul, apoi pe turcii lui Sinan Pașa jefuind palatul. Ne oprim la vechea poartă gândindu-ne ce o fi fost în sufletul înțeleptului Matei Basarab care, bătrân și bolnav, fu oprit să intre în palat și ținut afară zile în șir la vreme rece de toamnă chiar de către seimenii și dărăbanii lui care îl părăsiseră cu totul. Ne purtăm pașii prin locurile unde, în veacul următor capugiul Mustafa-aga așezase năframa neagră a mazilirii pe umerii nefericitului Brâncoveanu.
Venea apoi vremea „nemților cu coadă“ care, ajunși în București la 1716 „în zioa de lăsata secului, noiembrie 14… au intrat în curtea domnească jăfuind toate averile măriei sale… și au luat pă domnul cu toată casa măriei sale“, cum aflăm din cronica lui Radu Popescu. Åži la câte altele despre care nu avem știință or mai fi fost martore bătrânele ziduri, acoperite de uitare de la 1799 când Curtea Veche fu scoasă la mezat vădind astfel lăcomia efemerului domn Constantin Hangerli și până în deceniul al șaptelea al veacului trecut când profesorul arheolog Panait I. Panait, secondat de eminentul său coleg, dr. Aristide Åžtefănescu le-au readus la lumină…
Însă nu despre istoria Curții Vechi care ar putea umple volume întregi vom vorbi astăzi, ci despre viața uneia dintre cele mai cunoscute doamne care au locuit aici. Istoria – începând cu vechii cronicari Åžtefan Ludescu și Radu Popescu, continuând cu Gh. Åžincai, A.T. Laurian și mai târziu cu A.D. Xenopol – dar și cunoscuta operă literară a lui Alexandru Odobescu (1860) ne-au lăsat imaginea sumbră a unei femei de o cruzime cu totul îeșită din comun, lucru care, judecând după canoanele epocii noastre, ar fi poate perfect adevărat.
Privind-o însă pe Doamna Chiajna în lumina epocii în care a trăit, nu putem decât să-i dăm dreptate lui Constantin Gane atunci când, în cartea sa, „Trecute vieți de Doamne și Domnițe“, spune despre Doamna Chiajna nu era latceva decât o femeie „inteligentă, ambițioasă și energică“. Desigur că firea năvalnică o moștenise de la înaintași. Era fata lui Petru Rareș (așadar nepoata lui Åžtefan cel Mare) și a primei sale soții și se născuse pe la 1525.
Copilăria i-a fost greu încercată de vremurile tulburi care au marcat domniile tatălui său. În orice caz, punctul de pornire al vieții pe care i-o cunoaștem ar fi momentul în care devine Doamnă a Å¢ării Românești prin căsătoria cu Mircea Ciobanul, la Iași, în luna iunie a anului 1546. După cum se știe, Mircea Ciobanul, după ce reușise să înlăture pe boierii care îi stăteau împotrivă a fost mazilit, la 1554 de către turci și a ajuns, împreună cu Doamna sa, la Stanbul, unde Chiajna își începe de fapt adevăratul rol de femeie energică. Pentru recăpătarea tornului soțului ei, ea se împrietenește cu cadânele sultanului, reușind astfel, precum și prin multe pungi cu galbeni să-și atingă scopul cinci ani mat târziu.
Revenit în țară, Mircea Ciobanul va mai trăi doar un an, murind de moarte naturală în luna septembrie a anului 1559, fiind îngropat, după cum se crede, în ctitoria sa, Biserica Buna Vestire, cea mai veche biserică care s-a păstrat în București. Rămasă văduvă, Doamna Chiajna va lupta de acum înainte doar pentru copiii săi și mai ales pentru fiul său Petru pe care îl așează pe tronul țării în locul tatălui său. Alungată la scurtă vreme de boierii răzvrătiți ia din nou drumul exilului la Stambul unde reușește să obțină domnia fiului ei, reîntorcându-se la București în fruntea unei armate numeroase.
Domnia lui Petru cel Tânăr (avea doar 13 ani când a ajuns pe tron) avea să fie una destul de lungă, între anii 1559 și 1568, vreme în care, de fapt, frâiele puterii erau ținute, cu mână de fier de mama sa. Ea n-a ezitat, poate e primul exemplu cunoscut în istoria noastră, să se așeze în fruntea oastei domnești pentru a-I înfrunta, la Românești pe boierii pribegi care vroiau să-l alunge din scaun pe fiul ei. Pierzând bătălia, se reântoarce cu ajutor turcesc și reușește să-i înfrângă, până la urmă, la Åžerpănești. Nu va ezita nici mai târziu să-l ucidă pe Dumitru, fratele adoptiv al lui Despot Vodă.
Deși își logodise una dintre fete cu el, a stricat logodna în clipa în care aflase că Despot Vodă își propusese să obțină pentru Dumitru domnia Munteniei. Alungând Alexandru Lăpșneanu pe Despot Vodă din scaunul Moldovei îl prinse pe Dumitru și îl trimise legat Doamnei Chiajna, la București (1563). Aceasta, aflându-se la curtea domnească, dă poruncă, cum spune Constantin Gane, „ca o a doua Salomee“, să i se aduncă pe o tipsie de argint capul nefericitului pretendent, pe care îl și scuipă în văzul boierilor.
Nu multă vreme după, Chiajna, care își întorsese acum privirile spre Bizanț, în dorința de a-și vedea fetele măritate cu principi de rang înalt, pune la cale căsătoria fiicei ei, Marina cu nimeni altul decât Ion Cantacuzino, fratele lui Mihai Cantacuzino zis Åžaitanoglu, străbunul tuturor Cantacuzinilor așezați în Å¢ara Românească. Însă socotelile î le încurcă chiar fiica sa care, cunoscându-și soțul (trecuse de 50 de ani) nu vru nici în ruptul capului să se mărite cu el. Cum își iubea enorm copiii, dar nici nu putea să-și strice relația cu puternicii Cantacuzini, recurse la un vicleșug. Făcu nunta, însă atunci când ginerele și fiica sa luară drumul Stanbulului, trimise oameni credincioși să prade convoiul aducând înapoi și pe fată, dar și o parte din zestrea considerabilă a ginerelui. Pe Marina o mărită curând cu alt vlăstar de neam, de data asta tânăr și arătos, și anume Stamate Paleologul. Canatacuzinii, cu relațiile și trecerea pe care le aveau la Poartă, n-au stat prea mult cu mâinile în sân, plătindu-i afrontul, reușind prin uneltiri dibace să mazilească pe fiul ei de pe tron, iar pe ea, s-o trimită în exil, împreună cu familia, în nordul Siriei, la Alep, unde curând avea să se stingă din viață și fiul ei, la numai 23 de ani. Părăsită de toți, lipsită de avere ajunge o biată vânzătoare de mărunțișuri, după cum mărturisește un călător din Apusul Europei trecut prin Bizanț în anul 1570. Energia și hotărârea nu și le-a pierdut nicio clipă.
Neavând altă cale, luă hotărârea de a-i face pe fiii săi, ținuți ostatici, să treacă la islamism, conștientă fiind că va pierde astfel orice șansă de a-i mai vedea Domni. Însă ceea ce a scurtat exilul și a adus înapoi zilele fericite de odinioară a fost căsătoria fiicei ei, Domnița Dobra, cu Murad, fiul sultanului și moștenitorul tronului. Revenită la Stanbul, cinstită și plină de vază, ca mamă a doi copii musulmani și a cadânei imperiale, are răgazul de a-și relua vechile îndeletniciri, adică acelea a face și desface domnii în Å¢ările Române, obținând pentru un anume Iancu din Brașov, cunoscut apoi drept Iancu Sasul, despre care se spunea că ar fi fiul lui Petru Rareș, adică fratele ei, domnia Moldovei (1579-1582), iar pentru Vlad, nepotul de frate al lui Petre Åžchiopul, care se însurase cu fiica ei, Alexandra, o efemeră domnie în Muntenia. Doamna Chiajna s-a stins din viață la Stanbul, respectată și iubită, la vârsta de 63 de ani. O doamnă care a rămas cunoscută mai mult pentru excesele sale și mai puțin pentru dragostea și lupta pe care a dus-o necurmat pentru copiii ei.
Text de Călin Coacel