În Piața Universității, acolo unde începe bulevardul I.C. Brătianu, pe partea dreaptă, s-a păstrat una dintre somptuoasele reședințe ale boierimii de odinioară, loc ce adăpostește astăzi Muzeul de Istorie al Municipiului București. Este vorba de palatul Åžuțu, construit între 1833-1835 de postelnicul Costache Suțu pe terenul care îi revenise drept zestre soției sale, Ruxandra Racoviță.
Înainte vreme, locul era parte a întinsei proprietăți a Cantacuzinilor dată drept danie de Matei Basarab Ilincăi Cantacuzino, fiica lui Radu Åžerban, măritată cu Constantin postelnicul Cantacuzino, cel care a sfârșit tragic, spânzurat în trapeza mănăstirii Snagov din porunca lui Grigore Ghica, înșelat de complotul pus la cale de Stroe Leurdeanul și Dumitrașcu Cantacuzino, nepotul postelnicului, uneltiri de care nu era străină nici soția sa, Elena Doamna. Postelniceasa Ilinca a lăsat locul, prin cunoscuta diată de la 1 septembie 1872, fiului ei, Mihai Cantacuzino, ctitorul spitalului și al bisericii Colțea. Fata acestuia, tot Ilinca, s-a măritat la 1696, cu Dumitrașcu Racoviță, cel care devenit, în acest fel, epitrop al fundației socrului său.
De la Racovițești proprietatea a ajuns în posesia lui Costache Suțu, tot prin căsătorie (1816). Ilustrul genealogist Emanoil Hagi-Moscu îi schițează astfel portretul: „Costache Suțu nu a fost un om șters. I-a plăcut viața și a jucat un rol în societatea timpului. Inteligent, ambițios, intrigant, era fiul baș-capuchehaiei și Caimacam al Munteniei la 1812, Grigore beizadea Suțu și al soției sale Safta Dudescu.“ Interesantul edificiu pe care îl vedem astăzi a fost ridicat tot de Costache Suțu alături de vechea casă a Racovițeștilor care a dăinuit până către jumătatea veacului al XIX-lea.
Planurile acestui adevărat palat în stil neogotic, expresie a arhitecturii de factură romantică în care se regăsesc ecouri medievale, au fost întocmite de arhitecții Johann Weit și Conrad Schwink. Un an mai târziu, în octombrie 1836, proprietarul a comadat meșterului austriac Eser executarea unui splendid policandru de alamă cu 24 de sfeșnice, aidoma celui de la biserica Sf. Ioan Nou.
În 1862 cunoscutului sculptor Karl Storck i-a fost încredințată decorarea interioarelor. Tot el s-a ocupat de pictarea și decorarea tavanelor, a construit impozanta scară de acces la etaj, a așezat în hol o imensă oglindă de Murano deasupra căreia a sculptat medalionul ce înfățișează portretul Irinei Suțu, fata bogatului bancher Åžtefan Hagi Moscu. Pe locul blocului din spatele palatului se găsea un parc cu sere în care creșteau plante exotice. Tot în grădină, după mărturia aceluiași Emanoil Hagi-Moscu, „se afla (ca la Mitropolie), pe o consolă din marmură, un ceasornic solar, cu un tun în care se punea praf de pușcă și care, la miezul zilei, sub acțiunea razelor soarelui, lua foc, vestind ora 12.“ Mai departe, vasta grădină se mărginea cu serele Universității, construite de Carl Fiederich Wilhelm Mayer, mutate ulterior în Grădina Botanică.
Perioada de maximă strălucire a fost în timpul urmașului lui Costache, Grigore (primul născut în familie, la 15 aprilie 1819), în vremea căruia „balul de la Åžuțu era unul dintre cele mai pretențioase baluri din vremea aceea“, după cum consemnază Victor Bilciurescu în cartea sa „București și bucureșteni de ieri și de azi“, adăugând că prezența fie și la un singur bal la Åžuțu „conta ca un titlu de aristocrație“. În epocă, soții Suțu alcătuiau o pereche cam nepotrivită, el scund (chiar dacă purta tocuri foarte înalte) și ea înaltă și subțire, nepotrivire de statură care i-a lăsat indiferenți pe bucureștenii amatori de ironii: au fost porecliți „Turcul și Cămila“.
Epoca de glorie a palatului a apus treptat după moartea lui Grigore. Între 1929-1932 a funcționat aici Primăria, ulterior casa fiind închiriată Băncii Chrissoveloni (1932-1942). După război a fost naționalizată și reamenajată pentru a putea găzdui, cu începere din 1959, Muzeul de Istorie a Municipiului București, funcțiune ce s-a păstrat până astăzi.