Strada se numără printre cele destul de vechi ale Bucureștiului. Ea începe din Calea Victoriei, vizavi de palatul, astăzi neîngrijit și posomorât, al domnului Barbu Åžtirbei, trecând apoi, la întretăierea cu strada Christian Tell, prin dreptul bisericii care i-a dat numele, strecurându-se mai departe pe lângă vasta curte ce adăpostește casele Marghiloman (azi Ambasada Franței), sfârșind câteva sute de metri mai încolo în strada Mendeleev.
Casa în care a locuit Maria Obrenovici a fost construită pe la 1860, rămânând neschimbată până la demolarea ei, în anul 1950. Se găsea chiar la începutul străzii, pe partea stângă, la nr. 3, pe locul unde astăzi se găsește un bloc și fusese construită de un anume Manolache Zefcari, urmaș al lui Grigore Romanit. În martie 1862, acestui Manolache domnitorul Cuza îi făcu o ofertă generoasă, intrând în posesia casei în schimbul a 7000 de galbeni împărătești. Era o ofertă generoasă, dacă e să ne gândim că respectiva casă nu arăta cine știe ce. Cuza avea însă un motiv bine întemeiat. Dorea, pentru amanta sa, o reședință liniștită, modestă (cel puțin pe dinafară, căci la interior casa a fost luxos decorată) departe de ochii lumii, dar aproape totuși de palat.
Maria Obrenovici, româncă de origine, era o femeie foarte frumoasă, cu părul negru și ochii albaștri, curtată, din fragedă tinerețe, de numeroși admiratori. A trecut, destul de repede, prin două căsătorii: prima cu un general sârb, a doua cu însuși prințul Miloș II Obrenovici, viitor rege al Serbiei, devenind, în acest chip, mai târziu, mamă a regelui Milan și bunică a regelui Alexandru. Viața așezată nu era însă pe potriva firii ei nestatornice și aventuroase. Se spune că, mai înainte de a-l cunoaște pe Cuza, fusese amanta lui Liebrecht, fostul director general al poștelor, om de încredere, care a fost totuși nevoit să părăsesacă țara din cauza unor afacer oneroase cu statul (ne-a lăsat totuși frumoasa Casă a Universitarilor de pe strada Dionisie Lupu). Deși căsătorit, domnitorul căzuse în mrejele Mariei, căreia îi intra cu orice prilej în voie, nerefuzându-i nicio favoare. De altfel, noaptea abdicării (10/11 februarie 1866) l-a surprins pe Cuza tot împreună cu maria Obrenovici, după cum aflăm din relatarea contemporană a Alexandrinei Ghica.
După plecarea domnitorului, Maria Obrenovici a ales și ea calea exilului, stabilindu-se în Germania, unde s-a stins din viață în anul 1874 (rămășițele ei pământești au fost aduse mai târziu în țară și reînhumate la Iași). Casa în care a locuit a a cumpărat-o, la 1872, Iancu Marghiloman, pentru fiica sa, Elena Pherekyde, după care a trecut prin moștenire în posesia Elenei Butculescu, care a locuit aici până în anul 1950, când această veche casă a fost demolată. Astăzi nimic nu mai amintește de celebra curtezană ce a locuit odinioară aici.
În schimb, casa în care a locuit Maria Mihăescu, chiar dacă nu e în cea mai fericită stare, o putem admira și astăzi, vizavi de biserica Amzei, pe partea dreaptă a străzii, la intersecția cu strada Christian Tell. E o clădire impunătoare, cu fațadele bogat decorate în stil art nouveau, purtând amprenta arhitectului N. C. Mihăescu (1908). Dacă e să ne raportăm la canoanele epocii, Mița era o adevărată nonconformistă, întrecând mult în îndrăzneală pe cealaltă Marie, de care am vorbit până acum. Pasiunea ei pentru plimbările cu bicicleta la Åžosea (nu rareori în compania regelui Ferdinand) sau de-a dreptul pe Calea Victoriei uluiseră protipendada Bucureștilor, împingându-l pe ziaristul George Ranetti, căruia – după cum ea însăși mărturisește – îi refuzase avansurile, să-i născocească celebra poreclă.
Pe de altă parte, Mița era și ea o femeie extrem de frumoasă, o adevărată curtezană ce a frânt multe inimi în tinerețea ei. Regele Manuel al Portugaliei o ceruse insistent de nevastă însă ea, după cum relatează Barbu Solacolu, îl preferase pe doctorul Minovici. De altfel, umbla vorba că impunătoarea reședință n-ar fi altceva decât un cadou oferit de un amant bogat (e iarăși vehiculat numele Regelui Ferdinand, deși ea n-a recunoscut niciodată asta). Mai târziu s-a căsătorit cu generalul Alexandru Dumitrescu. A locuit în acea casă până s-a stins din viață, la venerabila vârstă de 83 de ani, când epoca ei de glorie apusese de mult și fusese nevoită, după naționalizare, să împartă imobilul cu mai mulți chiriași.
Text de Călin Colăcel