“Je suis ne tue, se jeluia Voltaire. Omul este sortit morţii din chiar clipa în care se naşte. Dar nu este firesc să îţi ingropi copiii. Şi, totuși, uneori se întâmplă…
As fi preferat sa rostesc acest trist adevăr pe scenă, într-o piesă existenţialistă, şi Şerban să-mi dea o replica inteligentă, legată de nonsensul zbuciumului pe care fiinţa umană îl încearcă pe parcursul scurtei ei călătorii prin această lume. Pentru că nu este firesc să îţi îngropi copiii.
Le spunem adio celor care pleacă, până într-o zi, când le spunem adio celor care rămân. Nimeni nu s-a sustras până acum acestei inexorabile sorţi, totuşi, mulţi s-au grăbit, poate puţin prea repede, spre o lume mai bună.
În urmă cu nici o săptămână, la capătul celălalt al lumii, s- a stins, în urma unei grele suferinţe, Dana, a doua mea soţie, care mi-a dăruit o fiică genială şi multe bucurii. Așş putea să spun chiar că moartea ei, pe care nimeni n-ar fi putut s-o prevadă, a fost singura tristeţe pe care mi-a pricinuit-o vreme de şase decenii.
Iată că, în acest răstimp aşa de scurt, pierderii suferite în familia personală i se adaugă şi această pierdere, produsă în familia teatrală. Pentru că noi, actorii, nu suntem o breaslă, suntem o mare familie.
Şerban a fost unul dintre fiii mei de suflet, adoptat de mine. Întâmplător sau nu, l-am văzut pentru prima oară pe scena teatrului de Comedie, teatru înfiinţat de mine şi care a adunat, pe parcursul anilor, cele mai mari nume ale teatrului românesc. Era prin 82. Încă de pe atunci, Şerban promitea să devină una din figurile emblematice ale teatrului românesc şi şi-a ţinut promisiunea, devenind, pe rând, starul Teatrului Odeon şi al Teatrului Naţional din Bucureşti. Ce păcat că un talent atât de mare să ne părăsească aşa de devreme!
Tragedia care l-a lovit în urmă cu doi ani ne-a cutremurat pe toţi. Şerban nu era doar un actor extraordinar, era un om de o mare calitate şi un coleg minunat. Unul dintre cei mai iubiţi din trupa Naţionalului. Nimeni nu a putut înţelege de ce un om atât de bun a fost oropsit cu o boală atât de cumplită. Căile Domnului sunt misterioase. Şerban şi-a purtat cu demnitate crucea şi ne-a demonstrat tuturor că suferinţa, chiar şi atunci când ne degradează trupul, nu poate şi nu trebuie să ne degradeze sufletul.”