O pelicula suedeza se vede rar la noi pe ecrane. Suficient de rar cat sa te intrebi, atunci cand ajunge una, ce concesii a trebuit sa faca pentru a fi aici. De cele mai multe ori, vezi cazul de fata, e vorba de renuntari in directia filmului pe care distribuitorii presupun ca vrem sa il vedem, respectiv blockbuster american.
Män som hatar kvinnor, in original, reprezinta ecranizarea primei carti din postuma Trilogie a Mileniumului apartinand lui Stieg Larsson. Personajul principal al celor trei carti, Lisbeth, se pare ca i-a fost inspirat scriitorului de un eveniment nefericit din adolescenta acestuia – Larsson a fost martorul violarii unei tinere cu acelasi nume ca personajul, ceea ce explica in buna masura trauma pe care personajul trebuie sa o poarte cu sine atat in carti cat si in cele trei filme.
Difuzate in 2009 pe TV, in tarile scandinave, sub forma unui serial, Barbati care urasc femeile, Fata care s-a jucat cu focul si Visul care s-a transformat in cosmar (The air castle that exploded) au avut un succes suficient de important cat producatorii sa decida sa le lanseze pe toate trei si in cinematografe. Povestea de succes nu s-a oprit aici, primul film ajungand si in Romania.
Rezumat drastic, scenariul se traduce prin rezolvarea unui caz vechi de 40 de ani de catre un ziarist ale carui tenacitate si coloana verticala sunt pe punctul de a il baga la inchisoare si de o tanara hackerita gotica, material clasa I de deus ex machina, acoperita de negru si piercinguri si deci de neintrecut in ale informaticii. Povestea presupune si nazisti, si deci evrei, teme biblice, societati secrete etc. Deci rezumata drastic, suna a un cliseu groaznic de care filmul se desprinde sub putine aspecte. Care sunt ele?
In primul rand personajele negative. Si mai exact actorii secundari, insarcinati cu interpretarea respectivelor personaje – foarte veridici. Atat de veridici incat ma voi uita altfel de acum incolo la suedezii mai in varsta, cu parul rar, lins si vopsit. Spre deosebire de cei principali, Michael Nyqvist, in rolul ziaristului Mikael Blomkvist si Noomi Rapace / Lisbeth Salander – care, desi ok, merg mult spre estetizarea si “starificarea” personajelor – actorii secundari sunt simpli, curati si prin asta inteleg foarte convingatori in a fi niste batranei libidinosi, perversi si intorcatori pe dos de stomac. Secventa cea mai buna a filmului apartine chiar unuia dintre acestia si descrie detaliat momentul in care dezamagirea inlocuieste speranta in ochii victimei, moment esential in justificarea unei crime in serie (evident, in opinia personajului).
Un alt atuu al filmului este imaginea scandinava, rece, estetizanta, ikeica – desi ajunsa si ea la stadiul de cliseu, cadrele stranse si desaturate si-au pastrat capitalul estetic dobandit inca din vremea lui Ingmar Bergman.
Dincolo de cele doua aspecte, pelicula se sterge din minte destul de repede dupa vizionare. Povestea este mult prea lunga si plina de intorsaturi, finaluri si balarii (pentru cunoscatori!). In ultimele 45 de minute filmul tot pare sa se termine. Incepe monoton – el sufera, ea e violata, lui ii trece, ea e violata, el gaseste ceva nou de facut, ea este violata si tot asa – si continua intr-o maniera in care din pacate trauma lui Lisbeth devine doar o carja pentru trauma mare a istoriei.
In loc de concluzie, zic totusi sa va grabiti sa il vedeti, macar cu gandul la ce va urma, respectiv un remake al filmului apartinand lui David Fincher si avandu-l in rolul ziaristului pe nimeni altul decat pe Bond. James Bond. Craig. Daniel Craig.