Imaginează-ţi preludiul perfect. Iubitul tău îşi plimbă abia perceptibil palma peste braţul tău. Îşi freacă suav buzele de gâtul tău, apoi îţi ia delicat lobul urechii între dinţi. Te sărută în colţul buzelor, ca din întâmplare, în timp ce, cu cealaltă mână, îţi trasează lin conturul unui sân. Apoi îşi plimbă gingaş buzele peste ale tale, murmurând tot soiul de prostioare, până arzi de dorinţa să te sărute pasional, să-i simţi limba adânc în gură. Şi tot aşa – pot s-o lungesc la infinit, dar aţi prins ideea – până când tu, goală şi tremurătoare, răsuflând întretăiat, gemi: „Treci la acţiune!” „Da, dragostea mea!” zice el, se ridică şi penetrează cu sălbăticie gaura din gardul poliţiei.
Cam aşa şi noul film al lui Brian DePalma, Passion. Începe minunat, conturează nişte relaţii absolut vii şi incitante între personaje animate de o chimie cu totul spectaculoasă, creează situaţii şi twisturi interesante, apoi se duce într-o tentativă de davidlynchuială atât de penibilă în context, încât lumea care, la un anumit punct, urmărea cu excitaţie crescândă filmul, dă cu basca de pământ şi se duce să-şi înece dezamăgirea în bere.
Nu ai cum să porneşti cu o poveste despre o corporaţie seacă, competitivă şi achievement – targeted, şi să ajungi la final la… mă rog, nu vreau să dau spoilere, vă las să descoperiţi singuri ce şi cum. E exact ca fantasticul în filmele lui Mălăele – se potriveşte exact ca nuca-n perete şi are un umor involuntar uriaş. Nu ai cum să-mi desenezi relaţia intensă, concurenţa acerbă, punctată de erotism şi sadism, între manipulatoarea şi excitanta Christine (Rachel McAdams, înnebunitoare), şi frumoasa şi talentata, dar introvertita şi instabila Isabelle (Noomi Rapace), şi s-o duci în… am zis deja că nu vreau să dau spoilere. Şi totuşi, o să le dau. S-o duci în tembelism galopant, făcând ca fiecare dintre personaje, în parte, să uite pentru ce anume luptă şi ce scopuri au, de dragul unui fantasmagorism care se vrea senzual – periculos, dar nu e decât jalnic – ridicol.
Dacă e un singur motiv pentru care vă recomand totuşi să vedeţi filmul – e acela vizual. Passion e extrem de frumos făcut. Dar dacă vreţi o intrigă coerentă, personaje cu sens şi un film bine condus, mergeţi să vedeţi Crime d’amour, filmul franţuzesc din 2010 pe care DePalma a decis să-l mixeze cu rupturi de logică à la David Lynch şi cu glamour-isme din mai vechile lui filme, Carrie şi Dressed To Kill (de unde citează cultural inclusiv ideea ecranului mpărţit în două, cu acţiuni complementare, sau urmăririle angoasante). Şi totuşi, când înghesui laolaltă ingrediente incompatibile, în doze greşite, iese… o struţocămilă. Sau un act de cunoaştere biblică cu o bortă din gardul poliţiei, ca să revin la metafora iniţială.