Orice om de 30 + ani trece prin asta. În unele cazuri, teroarea începe cam de la 25 de ani. Tu nu ştii ce să faci cu viaţa ta, uneori, ai senzaţia că nu eşti în stare să ai grijă nici măcar de tine însuţi / însăţi, noroc cu părinţii tăi care au idei creţe şi le ştiu pe toate mai bine: “Ar fi atât de drăguţ să am un nepoţel. Că, uite, toate vecinele au.”
Dacă ţi-ai găsit acel unic job stabil de pe piaţa muncii din 2014 şi bărbatul perfect, care te trimite să dormi liniştită noaptea, că schimbă el scutece, răspunsul poate fi… Ba nu, răspunsul nu poate fi nicicum, pentru că dacă tu nu te simţi în stare, nu te simţi în stare şi gata. Cumva, argumentul “Ce pot eu să-mi asum onest că pot şi vreau să fac azi, pe 24 ianuarie 2014” ar trebui să prevaleze în faţa argumentului “Ce zic vecinele.” Că nu vecinele îşi vor bate capul să echilibreze toate problemele personale, profesionale şi parentale cu care vei jongla, din clipa în care testul de sarcină îţi va arăta glorioasele două liniuţe.
Şi stai să te întrebi cum a trăit generaţia lor, ghidându-se strict după regulile “Ce zic vecinele”, “Ce zic oamenii” şi “Ce zice securistul blocului / întreprinderii / cârciumii / bordelului.” Mai ales că, de mic copil, ăsta a fost primul clişeu pe care l-am demontat. De multe ori, ce credem noi că zic oamenii e complet paralel cu ceea ce zic ei în realitate. Ocazional, pe oameni chiar nu-i interesează nici cât negru sub unghie ce faci tu, iar alteori, chiar sunt, în mod surprinzător, aprobatori cu deciziile tale, chit că erau riscante sau interpretabile. Şi totuşi… dacă aş avea câte un leu de fiecare ocazie când “ce zic oamenii” (preconcepţie blocantă a lui X) şi adevăratele voci umane nu aduceau deloc unele cu altele, aş avea suficienţi bani încât să… nu, n-aş face nici atunci copii, dar probabil că aş echipa un orfelinat cu nişte abecedare, nişte vitamine şi nişte jucării.
Apoi te întrebi: dacă părinţii tăi vor atât de insistent un ţânc prin preajmă, de ce să te folosească pe tine de animal fătător? Nu e mai simplu să adopte? Există atâţia copii abandonaţi în ţara asta, care pot fi salvaţi şi cărora le poţi dărui un destin diferit, încât să obligi un om să-şi siluiască organismul cu o sarcină, când el nu simte că are energie şi dorinţă să facă asta, e o futilitate.
“Când îmi faci şi mie nepoţi?” Singurul răspuns corect la întrebarea asta e: “Când o să pot să mi-i asum. Te rog frumos, nu mă mai presa.”
Şi, ca să-l citez pe Martin Luther King, am un vis. Am un vis cu o lume utopică în care nimeni nu te va cicăli pentru ghinionul că eşti femeie, nu va încerca să-ţi dea lecţii de feminitate (mai ales dacă e bărbat) şi nu va încerca să-ţi explice care e datoria ta de femeie. Datoria mea de femeie e una singură. Să-mi cumpăr o dată pe lună unul sau două pachete de absorbante.
5 comentarii