Montarea piesei Când Isadora dansa, la Odeon, în regia lui Răzvan Mazilu, mi-a amintit de versiunea Horaţiu Mălăele a Revizorului lui Gogol. Nu pentru că povestea unei dansatoare îmbătrânite, la care lumea se uită nedumerită, întrebându-se sau amintindu-şi cum era „când dansa, ea, marea Isadora Duncan” ar avea vreo legătură cu aceea a micului oraş înecat în inerţie, cutremurat de apariţia revizorului. Ci pentru că regizorii interpreţi îşi regizează colegii aşa cum şi-ar fi dorit ei să fie regizaţi, iar asta se vede de la o poştă.
Ca şi spectacolul sus-numit, Isadora lui Mazilu merge pe două axe: caracterizarea cât se poate de minuţioasă a fiecărui personaj în parte şi plasticitatea acţiunii scenice. O montare simplă şi coerentă, care lasă textul să curgă şi povestea să se întâmple, fără burţi estetizante şi artificii scenice utile doar pentru hrănirea snobismului celor 1% care se autodeclară experţi şi alungarea cât mai departe de teatre a restului de 99%. Chiar dacă am sesizat mici stângăcii: puncte culminante punctate cu acordurile introductive din Simfonia a V-a de Beethoven, ca-n filme cu proşti; monologul unui personaj care descria dansul Isadorei, dublat pleonastic de personajul-fictiv-spiritul-Isadorei care – evident – dansa sau finalul, mult prea expozitiv, când spiritul închide într-un pian-cavou trupurile protagoniştilor şi cancanul aferent, triumfând glorios – pot spune, că, în ansamblu, spectacolul este captivant, bine dozat ritmic, bine dozat emoţional.
Mergeţi neapărat s-o vedeţi pe Maia Morgenstern, face un rol monumental. Permanentul glisaj între luciditate şi autoiluzie, între laurii trecutului şi umilinţa iubirii, între oportunism şi demnitate sunt fascinante, iar detractorii actriţei fac greşeala de a confunda rolul – momentul de decădere al unui mare artist – cu interpretul. Decăderea nu e un lucru lin, agreabil şi soft; e incomodă, dureroasă, chinuitoare. N-o poţi trăi minimalist.
Iar restul trupei e ca o orchestră perfect armonizată care completează, fiecare cu instrumentul propriu, acest impecabil tur de forţă actoricesc de două ore. Oameni care vin şi pleacă, se pupă şi se scuipă, idolatrizează sau brutalizează. Ăsta e un alt punct forte al spectacolului: senzaţia, acumulată treptat, de vanity fair.
23 comentarii