Există un anumit tip de îmbrăcăminte – în mod obișnuit o căciulă, dar mai nou sunt și alte articole mult mai complexe – pe care fiecare copil născut între 2010 și 2019 pare să fie obligat contractual să le dețină. Este vorba despre haine cu detalii 3D – urechi, gheare, capete de dinozaur – care îți transformă copilul într-o fiară adorabilă. Se găsesc o mulțime de articole care-ți transformă în unicorn, leu, pisică, cerb, vulpe, urs sau șoarece. Cum au devenit aceste haine de animale atât de populare și de ce sunt atât de atrăgătoare pentru părinții care își îmbracă copiii în 2019?
Se purtau haine ca acestea și în anii ’60, anii ’70 și anii ’80 – ce-I drept majoritatea tricotate de mame și bunici. Dar căciulile astfel făcute de mame sau bunici din epoca trecută, s-au transformat într-o menagerie comercială completă, întrucât opțiunile pentru cumpărarea hainelor ieftine pentru copii au proliferat. Explicația pentru cererea mare de astfel de echipamente pentru copii poate sta în faptul că majoritate părinților copiilor de acum au crescut în anii ’90, atunci când consumul de anime a decolat. În anime, personajele umane au și urechi de animale sau cozi de animale și se numesc kemonomimi și există chiar o anumită categorie de personaje numită nekomimi sau fete cu urechi de pisică. (Neko sunt adesea sexy).
Apoi mai există asocierea culturală între copiii mici și fauna pădurilor, câmpurilor și mării. „În toate culturile, în diverse tipuri de folclor și povești, copiii au apărut fie ca animale, fie s-au transformat în animale, sau au fost crescuți de animale”, spune istoricul Daniel Thomas Cook, care a scris despre apariția acestei piețe de îmbrăcăminte specifică pentru copii de la începutul secolului XX. „Fie că îmbraci un copil să pară pisică sau un iepuras, vrei doar să pui accent nevinovăția lor”, teoretizează Cook. „Într-un fel, re-infantilizezi copilul, subliniind ochii lor inocenți, nevoia lor de protecție”.
Plăcerea vizuală a hibridului copil-animal nu e în niciun caz ceva natural. Istoricul Karin Calvert scrie că multe dintre alegerile vestimentare pe care părinții le făceau odinioară (secolul XVII-lea) pentru a încuraja maturizarea timpurie – proveneau dintr-o anxietate profundă după care copiii trebuiau să fie învățați să devină umani. Calitățile asemănătoare celor animalelor la sugari și copiii mici (imaturitatea lor fizică, imprevizibilitatea lor) i-au înfricoșat, mai degrabă decât bucurat pe acești părinți.
Când copiii mai mari, care pot alege ce să poarte, preferă hainele cu animăluțe, o fac uneori ca o declarație de putere. În timp ce noi adulții vedem căciulile cu urechi drăguțe și inocente, multor copii le plac animalele și, prin extensie, hainele care-i fac să semene cu el, deoarece animalele sunt sălbatice.