A spune ceva rau despre Woody Allen (75) este echivalent cu a il injura pe Mos Craciun. Mai ales acum, intr-un Paris in care si turnul Eiffel s-a colorat in rosu de cat si cum il flateaza ultimul film al maestrului.
Gil/Owen Wilson, personajul principal din Midnight in Paris, este un scriitor reformat ( din scenarist hollywoodian in autor debutant de roman) care isi petrece intregul film cu gura cascata in fata frumusetilor actuale si trecute ale orasului pe care le si lauda cum respira.
Inceput cu un aer de slideshow cu carti postale (nu tocmai reusite!) din Parisul vazut de-a lungul unei zile, Midnight… isi revine rapid la structura consacrata a lui Allen : cuplul de americani bogati ajunge la Paris, impreuna cu parintii snobi si republicani, pentru a ne revela o stare de incompatibilitate serioasa intre cei doi tineri (cu exceptia declaratei opinii comune asupra mancarii indiene). Se introduce un al treilea personaj – Paul / Michael Sheen, profesorul pretios si doldora de informatii care ia ochii gasculitelor americane dornice de educatie fast food. Si tensiunea este gata. Negasind nimic pentru sine in compania profesorului Wikipedia, Wilson isi abandoneaza viitoare sotie in bratele culturii si incepe sa bata strazile orasului pe care il iubeste mai ales pe ploaie, pentru a se regasi, dupa miezul noptii, in perioada careia simte ca ii apartine.
Asemanandu-se la nivel superficial cu Trandafirul Rosu din Cairo, cum toata lumea care a vazut cele doua filme a putut remarca instantaneu, Midnight in Paris propune un oras al anilor douazeci marcat prin toate personalitatile in a caror biografie apare si un rand legat de prezenta lor in oras in perioada cu pricina.
De la Hemingway intr-o continua cautare a masculinitatii la Picasso disperat sa ii fie apreciata opera, prin Scott Fitzgerald, TS Eliot, Gertrude Stein, Cole Porter, Josephine Baker, Bunuel ori Dali, toate personajele sunt atinse de tusa de afectiune si umor a lui Allen, timpul trecut fiind de altfel cel mai agreabil din intreg filmul. Daca prezentul rasuna a gol si a Carla Bruni Sarkozy ( aparitia delicata si din varful buzelor a primei doamne a fost indelung comentata in Franta), trecutul se bucura de oameni care traiesc arta visceral, sunt parte din ea, nu doar o comenteaza ( aluzie directa la superficialitatea lui Paul, profesorul, si probabil si la critica zilelor noastre, in general).
Trecutul din Midnight in Paris beneficiaza in mod clar de prezenta unor actori care se joaca( Adrien Brody este foarte bun intr-un Dali profund obsedat de marcarea geniului si numelui sau in mintea celorlalti) si de o atentie asupra esteticii pe care filmele lui Allen – unul pe an – nu prea o mai au. Imaginea si sunetul reconstituie credibil un Paris al povestilor, al istoriei, gratie lui Darius Khondji ( Delicatessen, Se7en, My Blueberry Nights) si Jean Marie Blondel.
Trimiterile savante, pe ici, pe colo ( o referinta la Ingerul Exterminator a lui Bunuel, un cadru trimitand la Fragii salbatici al lui Bergman) le vor permite fanilor lui Woody Allen sa ofteze inca o data admirativ, ignorand superficialitatea generala si generoasa a peliculei (multe nume celebre, putine idei).
Insa, cum niciun film semnat de Allen nu este complet fara o idee filosofica afirmata fatis chiar de personajul principal, aici nemultumirea fata de prezent si dorinta de a trai intr-un trecut perfect, chiar daca fabricat, sunt punctul de pornire in incercarea iarasi deloc subtila de a ne face sa acceptam prezentul si sa ne bucuram de el. Totul este sa ai de ales.