In momentul cand pierzi pe cineva important, pe cineva care te defineste, care este parte din tine, intreaga lume este pusa sub semnul intrebarii. In cel mai mic amanunt. De la origini. De la un eventual Cel de sus, care, atunci cand ai rani, in loc sa le vindece, trimite muste, dupa cum spune unul din personajele ultimului film al lui Terrence Malick. Si atunci ea, lumea, trebuie distrusa si recreata. Pentru a putea continua sa traiesti.
The Tree of Life este genul de opera in care lumea este facuta tandari, o pelicula pe care o singura vizionare nu o elucideaza. Este simplu de redus scenariul la cateva idei insa este aproape sinonim cu a il cauta pe Dumnezeu intr-o frunza si a pretinde ca l-ai gasit pe de-a-ntregul. Este la fel de simplu sa il desfiintezi pentru ca nu il poti cuprinde. Dupa aproape 40 de ani de cautari – proiectul a fost cunoscut mult timp sub numele « Q », un film despre creatia Universului, si devenit aproape o legenda inainte de a fi lansat din cauza a numeroase amanari, The Tree of Life apare in primul rand ca o opera fara concesii.
Plecand de la povestea unei familii cu trei copii, cu un tata autoritar ( Brad Pitt) si o mama pentru care iubirea este singurul adevar (Jessica Chastain), pelicula debuteaza cu insasi aflarea vestii disparitiei unuia dintre copii. Totul revizitat de mintea lui Jack (Sean Penn), fiul cel mare, in incercarea de a isi gasi sufletul pierdut undeva intr-o copilarie balansand intre iubirea generoasa dar impartita egal a mamei si educatia severa si lipsita de emotie a tatalui. In aceasta incercare de recuperare a sinelui insa este cuprins totul : nasterea universului, intamplarea de a fi aici, intamplarea de nu a fi singur, dragostea mamei, nevoia de a o imparti cu ceilalti, frica de a nu mai fi iubit, sfarsitul.
Inceput cu un citat din Vechiul Testament, Tree of Life face o paralela clara intre personajul mamei si cel al lui Iov, cel ales de Dumnezeu pentru a ii fi testata credinta. Personajul care trebuie sa aleaga intre calea divinitatii si cea a naturii. Paralela nu se realizeaza pe o voce ci pe cel putin trei. A fiului, a tatalui si a mamei, prezentata ca cel mai veridic semn al existentei lui Dumnezeu. Naratiunea pe trei voci, fluctuand intre religios, filosofic si intimist, nu simplifica in niciun fel intelegerea filmului insa certifica felul in care personajele sunt legate unul de altul, intr-un mod fluid, aproape imposibil de delimitat, intr-o filosofie a pierderii. Totul pare a fi un singur lucru. Nasterea universului si nasterea primului copil nu pot fi separate. Disparitia lor de asemenea.
Demonstratia ultima a faptului ca The Tree of Life este cinema pur sta in insasi imposibilitatea de a il rezuma, de a il traduce in vorbe. Palmele cu care mama isi cuprinde copilul, apele si norii rostogolindu-se, imaginea unui dinozaur ale carui rani se sting in fata apusului colorand marea inrosita de sange, cerul vazut aproape constant de personajele filmate in raccourci, ca in incercarea de a gasi acolo un sprijin, o garantie ca sunt in siguranta, in scris pot lasa impresia unei poezii dubioase. Pe pelicula insa se traduc in emotie. Emotia de a fi ajuns mai aproape de forma originara a lucrurilor decat am fost vreodata. Tine de miscarile dumnezeiesti de camera ( Emmanuel Lubezki). Tine si de montajul realizat de nu mai putin de cinci editori diferiti, un montaj de idee, in care atata timp cat gandul si emotia se transmit orice este permis ( pierderea fiului si strigatul mamei « I gave you my son » se afla in imediat contrapunct cu un lan de floarea soarelui, cautand o lumina gata sa se stinga). Tine de jocul actorilor (impecabil in fragilitatea si cheia dramatica aleasa de Malick). De muzica lui Alexandre Desplat si nu numai.
Intre Odiseea Spatiala 2001 a lui Kubrick si Anul Trecut la Marienbad a lui Alain Resnais, cu care de altfel are nu putine in comun, Tree of Life este unul din acele filme pentru care o singura vizionare echivaleaza cu un sacrilegiu. Iesind de la proiectie cu capul plin de imagini si de ganduri disperate in suprapunerea lor, am avut o singura certitudine – ca nu a fost decat prima vizionare a unui Film.