Cine n-are bătrâni, să-i cumpere. Sau măcar să le cumpere proiectele. Asta a făcut şi Teatrul Metropolis, găzduind, pe 27 iunie, premiera noului spectacol regizat de veşnic tânărul Radu Beligan (90+ şi încă numărăm), Jubileul, de Jean Marie Chevret şi Michele Ressi, un spectacol cu Maia Morgenstern şi, preţ de câteva replici, Victoria Dicu.
Pornind de la un text cu tentă bulevardieră – o actriţă bătrână şi expirată reuşeşte, după zeci de intrigi şi sforării, să fie invitată la un show de televiziune – Beligan completează cu substanţă situaţiile comice şi creează un adevărat tablou, satiric fără tendenţiozitate şi poetic fără patetism, al vârstei a treia. Am zis fără patetism? Da. Maia, în regia lui Beligan, joacă numai în nuanţe pastelate, care o prind incredibil de bine.
Şi nu mă refer la nuanţele vestimentaţiei.
Jocul dictat de Radu Beligan merge pe linia celui din spectacolul său precedent, Egoistul: subtilitate şi sobrietate. Adevărurile dureroase ale vârstei nu sunt zbierate cu spume la gură, ci mărturisite în şoaptă, situaţiile comice – diva anacronică incapabilă să mânuiască telecomanda unui rulou metalic rămâne blocată pe terasă şi-şi ratează mult-aşteptatul show de relansare, precum şi invitaţia de împăcare de la bărbatul vieţii ei – sunt jucate fără urmă de cabotinărie – ceea ce, automat, slujeşte la accentuarea umorului de situaţie. Paradoxal, deşi regizorul este unul dintre cei mai în vârstă artişti ai teatrului românesc, jocul e de o contemporaneitate izbitoare, tributară lui “now and here”.
Pe aici nu se trece.
Singurătatea forţată duce, automat, la o reevaluare a priorităţilor şi la o reîntoarcere la sine. Frivolitatea de suprafaţă, alura mondenă sunt date la o parte şi lasă loc umanităţii. Care, evident, este infinit mai captivantă şi mai interesant de urmărit. Cu toate problemele inevitabile: nevoi fizice apărute inerent şi soluţionate creativ, robotul telefonului care, de la un punct încolo, încetează să înregistreze mesaje, vecini care spionează viaţa sexuală a altora, dar sunt indiferenţi când aud alarma răsunând, durerea de oase cauzată de dormitul în condiţii improprii.
Rezultă un spectacol de mare vulnerabilitate şi rafinament despre o vârstă vulnerabilă şi rafinată prin excelenţă. Dovada că un om nu e niciodată prea bătrân pentru a spune poveşti, atâta timp cât îşi menţine sensibilitatea vie.
2 comentarii