Am auzit ieri întrebarea asta, într-o conversaţie care nu mă includea. Evident că nu m-am băgat peste oamenii ăia, să le zic “Excelentă întrebare!”, dar am păstrat-o şi am decis s-o tratez aici, acum.
Divorţul e cotat drept al doilea factor major de stres, după văduvie, aşadar, ideea de beneficiu pare stranie, ba chiar uşor ridicolă. Iar când o relaţie e foarte veche şi porneşte de la o mare iubire, nu trebuie să existe o hârtie care să spună că robul lui Dumnezeu Ion e legat contractual de roaba lui Dumnezeu Maria, iar destrămarea izbeşte exact ca un divorţ. Aşadar, există beneficii în faptul că “jumătatea” ta se smulge din întreg?
A. Se rezolvă problema laptelui.
De obicei, oamenii pleacă din două motive: când nu mai pot sau când găsesc pe altcineva.
Cazul “când nu mai pot” e faza aia terminală a unei relaţii când toate micile defecte ale unui om se adună, alungă orice formp de afecţiune din sufletul tău iar tu începi să-l vezi ca pe un monstru dezgustător pentru nimica toată. O problemă minoră de genul “Iar n-ai cumpărat lapte, boule!” devine un pretext la fel de valid de război ca asasinarea lui Franz Ferdinand la Sarajevo. Şi oamenii reacţionează la chestia asta în două moduri – care, desigur, se împart în mii de submoduri: unii se apucă să cumpere lapte în neştire, şi tu constaţi că nu trebuia din ăsta, ci din celălalt, şi la final, că iar n-au şapcă, iar alţii se încrâncenează şi nu mai cumpără lapte nici de-al dracu’.
Oricare ar fi traseul, de la un punct încolo, te saturi să fii şicanat la nesfârşit pe tema laptelui sau să faci crize zilnice că laptele nu corespunde. Şi ieşi din acest cerc vicios şi reciproc nimicitor.
B. Se rezolvă problema orelor suplimentare.
După nişte ani de relaţie, chimia sexuală dispare. Şi există două consecinţe posibile: dacă cei doi erau firi compatibile, rămân buni prieteni şi siguranţa pe care şi-o oferă reciproc e lipiciul care continuă să-i ţină împreună, iar dacă nu, se ajunge la problema laptelui, tratată mai sus.
Chiar şi în primul caz, unii simt că siguranţa e insuficientă, că e o compensaţie minoră comparativ cu intensa plăcere a unui sex oral pe o stradă lăturalnică, şi, când un om – care nu e cretin şi nici urât cu crengi – emite semnale de “Sunt lihnit sexual”, apar de obicei nenumăraţi reprezentanţi ai sexului opus mai mult decât dornici să rezolve problema. Şi aşa se ajunge la problema orelor suplimentare.
Acum, fie că tu faci ore suplimentare, fie că descoperi că “your significant other” le făcea, trebuie să stai şi să-ţi pui problema: chiar ţii neapărat la o relaţie care e în oarecare măsură o minciună? Unii oameni, motivaţi de alte avantaje ale relaţiei, îmi vor spune că da. Adevărul însă e că fiecare compromis pe care-l acceptăm ne scade respectul de noi înşine. Şi că dacă celălalt face ore suplimentare, dar asta nu-l îndepărtează emoţional de tine, va şti să le facă atât de discret, că vei fi ultimul care va afla. Dacă nu-l interesează dacă te interesează, e semn că nu mai e mare lucru de pierdut.
C. Se rezolvă problema WC-ului ocupat
Presupunând că nu eşti un caz patetic de atârnache disperat, care se teme atât de mult de singurătate, încât preferă să stea cramponat de oricine şi de orice, ca ursul koala, preferi o relaţie sănătoasă, în care persoana ta să conteze. Faptul că un om alege să-ţi spună că nu-ţi mai poate dărui întreaga lui atenţie e versiunea fericită. “Cum să fie fericită, când a plecat iar eu plâng pe un morman de batiste?” Crede-mă că era mai trist să fi rămas şi să ţină WC-ul ocupat aiurea. Orice stare de libertate e o stare de potenţialitate. Mâine, poate apărea o nouă iubire.
D. Se rezolvă problema epilatului
Orice rutină te face să cazi, mai mult sau mai puţin, în păcatul neglijenţei. E un fapt. Cazul femeilor care se îngraşă după ce se mărită şi al bărbaţilor care fac burtă şi devin nişte moluşte fără personalitate vă e binecunoscut. Iar când eşti aruncat brusc înapoi pe piaţa oamenilor single, împrejurările te obligă să redevii competitiv. E dureros la început, dar cei mai mulţi divorţaţi pe care-i ştiu au început să arate mult mai bine şi să se comporte mult mai interesant după ce au fost părăsiţi. Nu e un lucru neapărat rău să-ţi dinamiteze cineva autosuficienţa, deşi doare. Câteodată, e fermecător să umbli pe cai mai mititei.
E. Last but not least: Se rezolvă problema laşităţii ontologice
Suntem câte unii care urâm să-i părăsim pe alţii, pentru că ne e silă profundă de gândul că fericirea noastră e punctul de pornire al nefericirii altcuiva. Şi atunci, îi facem strategic să ne părăsească ei. Când părăseşti, eşti jivina aia egoistă care a călcat cu brutalitate peste o iubire ca-n filme. Când eşti părăsit, eşti victima inocentă cu ochi albaştri. Chiar dacă îi ai natural căprui, devin albaştri pe perioada aia. Lumea se întrece în a te compătimi şi te răsfaţă îndelung, să-şi arate părerea de rău. Câştigul e dublu: pe de o parte, a dispărut elementul minciună din viaţa ta şi, pe de alta, ai atenţie câtă n-ai avut de la nuntă. Nemaivorbind că, părăsit fiind, de obicei negociezi partajul cum vrei tu.
Dacă stai bine să te gândeşti, eşti omul care iese cel mai bine din toată afacerea asta.
Foto: brainz.org
4 comentarii