În piesa asta joacă trei personaje : 2 femei și un bărbat. Sunt închiși într-o cameră din care nu pot să iasă. Au fost aduși unul câte unul și nu trece mult până aflăm că cei trei se află, de fapt, in iad. Așteptându-și tortura și pedeapsa care întârzie să apară, Garcin, Ines și Estelle încep să vorbească fie despre viața lor pe pământ, fie despre păcatele lor, fie despre amintirile care îi chinuie, fie despre dorințe.
Încet, încet, fiecare dintre ei este enervat de unul sau de ceilalți doi. Ajung să nu își mai suporte prezența și să-și dorească orice pedeapsă, numai să iasă de-acolo. Atunci își dau seama că asta este, de fapt, tortura lor. Să trăiască cu ceilalti. Iadul sunt ceilalți. Sau cum spune Sartre : « l’enfer c’est les autres ». Scena aceasta este laboratorul perfect pentru analiza existentialismului, deoarece curentul exact cu asta se ocupa : cu studiul individului independent de cultura, traditie si legi.
M-am gândit de multe ori la faimosul citat al lui Sartre și am concluzionat că ceilalți din jurul nostru sunt doar o formă pe care o îmbracă iadul. Se spune de multe ori că dacă ai păcate pe pământ, după ce mori ajungi în Iad. Unii nici nu trebuie să moară ca să ajungă acolo pentru că Iadul se manifestă și pe pământ, în timpul vieții, de fiecare dată când cineva se uită urât la tine.
Fiind vorba de filosofie, e o întreaga dezbatere a ideii și e foarte greu să ajungi la o acceptare sau la un consens. Eu îmbrățișez această teorie a lui Sartre și recomand tuturor să îi citească cel puțin piesele de teatru, dacă nu se încumetă la eseurile lui.
2 comentarii