Dacă un bărbat ți-ar vorbi despre Răul lui Jan Guillou, probabil nici nu te-ai gândi să o citești pentru că ți s-ar părea o carte dură, pentru bărbați. Într-o oarecare măsură, ai avea dreptate. Însă nu fă greșeala să n-o citești doar pentru că ai auzit cuvântul “violență”.
Nici înainte, nici după Răul, eu n-am mai citit o carte cu atâta violență, cu atâta bătaie și cu atâta ură. Însă, deși nu-s o masochistă (decât în unele privințe) m-am bucurat de fiecare cuvințel și de fiecare sentiment prin care m-a făcut Erik să trec.
Pentru că Erik, personajul principal, este un băiat de care eu m-am îndrăgostit puțin. Nici n-aveam cum să evit asta, având în vedere că este atât de bărbat, de viril, de puternic, de sigur pe el, de inteligent, cu toate că are undeva la 15 ani.
Erik este un tânăr licean, care până să ajungă la liceu trece printr-o serie de bătăi aplicate de tatăl său, printr-o serie de alte bătăi cu colegii de școală și cu derbedeii de pe stradă, încearcă atâta frică și atâta nedreptate, încât plecarea la liceu i se pare o eliberare. Lucrurile nu stau așa cum se așteaptă el și liceul e un loc în care elevii fac legea și profesorii asistă neputincioși, chiar dacă este o școală privată. Din nou, nedreptatea e în regatul ei și Erik nu poate să facă nimic pentru că orice ar încerca să facă i-ar aduce exmatricularea, prin urmare, întoarcerea în sânul familiei, sub cureaua tatălui său.
La liceu îl cunoaște pe Pierre, un băiat care se lasă bătut din prietenie pentru Erik. Mi-a adus aminte de Mattia, prietenul lui Remi din Singur pe lume. Cartea asta poate n-ar fi așa de frumoasă, dacă Pierre n-ar fi unul dintre personaje.
Răul e genul de carte pe care o trăiești, nu o citești. Oricât ai încerca nu ai cum să rămâi indiferent la tot ce se petrece acolo. Nu cred că am insistat cu recomandarea în cazul nici unei alte cărți, în schimb, Răul aș face-o cadou tuturor. Atât de mult mi-a plăcut.
Mai multe recenzii găsiți pe tomatacuscufita