Copii crescuti de bunici. Copii care isi vad parintii prin Skype de sarbatori. Copii care nu o au pe mama alaturi in momentele fericite sau triste ale copilariei lor. Ei bine, acesti copii sunt rezultatul unui sistem bolnav si al luptei pentru subzistenta. Este vorba exact despre acel sistem care nu ofera cate locuri de munca ar trebui si care forteaza o parte din populatia tarii sa isi castige existenta peste granite.
De ce este atat de daunator pentru copii?
Pe de-o parte, parintii care pleaca la munca in strainatate o fac pentru binele personal si al copiilor, fiindca le asigura un trai mai bun – din punct de vedere material si financiar – decat daca ar fi ramas in Romania fara un loc de munca.
Pe de alta parte insa, decizia lor vine cu multe probleme pentru copii: din perspectiva emotionala, copiii sufera. De ce? Fiindca privesc in jurul lor si vad ca vecinul de la patru iese in parc cu tata, colegul de banca pleaca de la scoala cu mama, iar verisorul isi serbeaza ziua de nastere alaturi de parinti… Si desi isi iubesc mult bunicii (si, poate, in multe cazuri, intre ei si bunici se tese o legatura mai stransa decat s-ar fi realizat daca ar fi fost in grija parintilor), acestor odrasle le e dor de parintii lor si numara zilele pana cand o sa ii stranga iar in brate. Siguranta pe care parintii o asigura copiilor nu poate fi inlocuita prin prezenta bunicilor. Intre ei sunt diferente de 2 generatii iar bunicii nu realizeaza si nu pot satisface nevoile fizice si psihice ale copiilor.
O mica problema comportamentala…
Desi nu pare prea important, copiii imita comportamentul bunicilor, pentru ca, de fapt, ei imita comportamentul oricarui adult cu care petrec suficient timp. De ce ar reprezenta o problema aceasta chestiune? Fiindca cei mici incep sa se comporte batranicios, incep sa fie, poate, mai introvertiti, mai izolati la scoala sau in alte grupuri din care fac parte.
Bunicii carora le revine grija acestor micuti ar trebui sa fie foarte atenti la cum se dezvolta si cresc nepotii lor. Mai mult decat atat, batranii ar trebui sa se puna la curent cu actualitatile societatii, pentru a nu fi „depasiti” de situatii sau, mai bine zis, pentru a putea sa fie un real sprijin pentru copii.
Cum e mai bine?
La final, adresam doar cateva intrebari, la care ar fi bine sa raspunda fiecare pentru el, caci nu putem noi vorbi in numele altora.
Oare cum e de preferat? Fara parinti – deci cu anumite probleme de ordin emotional si psihologic – si cu multe haine, jucarii, dulciuri etc.? Sau tocmai invers, fara prea multe haine, jucarii si dulciuri – deci cu o situatie foarte modesta – dar cu parintii alaturi?
Putem sa ii condamnam pe acesti parinti? Gresesc ei oare cu ceva daca isi doresc ce e mai bine pentru copiii lor si se straduiesc sa le si ofere aceasta?
Poate fi schimbat cumva acest sistem bolnav? Eu cred ca DA, dar din mers, in timp, cu rabdare. Dar oare cat va mai dura pana cand o vom face?