Prima carte a Elenei Ferrante, Iubire amară, apărută în 1991, este despre iubire dar nu despre iubirea dintre o femeie și un bărbat, o femeie și doi bărbați ci despre iubirea egoistă a fiicei unei femei extraordinare pentru mama ei. Și despre iertare.
Cartea începe cu un eveniment tragic, o femeie în vârstă, Amalia este găsită moartă, înecată. Când fiica ei, Delia află despre moartea mamei sale, se reîntoarce în orașul natal, Napoli. Nu merge doar pentru a-și îngropa mama ci și pentru a-și îngropa, într-un fel, propria copilărie. După câteva telefoane misterioase, Delia încearcă să afle dacă mama sa nu a fost de fapt ucisă și reconstituie ultimii ani din viața Amaliei. Însă nu poți afla mare lucru despre istoria recentă a unui om fără să cauți în trecut. Și astfel, Delia este nevoită să se întoarcă în propria ei copilărie, în Napoli cel sudist și încărcat de dialect.
Orașul nu s-a schimbat foarte mult, poate câte o ruină-două în plus, pe locurile unde odinioară erau magazinele cartierului. Nici oamenii nu s-au schimbat foarte mult, sau, cel puțin, Delia observă că libidinoșenia pe care o vedea când era mică în jurul ei a rămas aceeași, bărbații din copilăria ei au crescut băieți care le seamănă, cu aceeași poftă de sex disperat și devorator de corpuri la întâmplare. Napoli însuși pare un bărbat consumat sexual, îmbrăcat într-un maieu vechi și umed de transpirație și alte zemuri sub cămașa de calitate furată de la un magazin de lux. Familiar și neplăcut Deliei în același timp. Delia se simte forțată să îi facă pe plac, așa cum odinioară se simțea forțată să le facă pe plac băieților și în timp ce încearcă să o descopere pe mama sa din ultimii ani, se transformă, devine parte din haosul orașului. Delia modernă și cultă redevine, după contactul cu bărbatul Napoli, o femeie lipsită de voință, gata să fie înghițită de destinul tipic al femeii robot a orașului, fiică-soție-mamă – niciodată independentă, mereu abuzată de bărbații din jur.
Află că mama ei, Amalia, a plătit scump decizia de a-și părăsi soțul care o bătea (tatăl Deliei) și că până în prezent, el și toată lumea din jur încă mai consideră că ea a fost călăul și el victima. Delia recreează amintiri din copilărie și începe încet să realizeze că seamănă cu mama sa mai mult decât ar fi vrut să creadă. Își dă seama și că a mințit pentru a se răzbuna din dragoste pe o femeie ale cărei scurte episoade fericite nu aveau legătură cu fiicele ei și că astfel a condamnat-o pe mama sa la nefericire. Sau poate la fericire? Dar unde s-ar putea afla fericirea atunci când bărbatul Napoli te strânge în brațe până la sufocare?
Iubire amară (L’amore molesto) a apărut anul acesta tradusă la Editura Pandora M în traducerea Ceraselei Barbone.
Nu știam că în 1995 cartea a fost ecranizată de regizorul care s-a născut în Napoli, Mario Martone, cu Anna Bonaiuto și Angela Luce în rolurile principale.