Însă ce era și mai greu era să publici o carte de succes fiind femeie. Desigur că la un moment dat emanciparea a lovit și domeniul literaturii, însă mentalitatea a rămas, cel puțin la început, aceeași: sexul slab nu putea scrie decât lucrări slabe. Prin urmare sexul slab s-a văzut nevoit să fenteze mentalitatea: a publicat sub diverse pseudonime.
Chiar și la adăpostul unui pseudonim, “La Răscruce de vânturi” a fost primit cu reticență. Acest lucru s-a datorat probabil faptului că societatea nu era pregătită să accepte că oamenii pot fi atât de cruzi: Heathcliff, personajul principal, este abuzat fizic de către fratele său vitreg, iar mai târziu el este brutal cu soția, fiul său și copiii care îi rămân în grijă. Timpul însă a oferit Cezarului ce-i al Cezarului, iar lui Emily Bronte i-a fost recunoscut meritul de a fi scris o capodoperă.
Povestea de dragoste dintre Heathcliff și Catherine a acaparat imaginația multor generații, cu atât mai mult cu cât atmosfera gotică domnește peste roman, marcat pe alocuri de câteva întâmplări supranaturale. Iar felul în care cei doi, deși se iubesc, se distrug reciproc și îi distrug și pe cei din jurul lor a determinat revolta interioară a multor cititoare, în special. Rămâne însă nota optimistă din final: aceea că cei doi se reîntâlnesc la un alt nivel al existenței.
Pe la jumătatea anilor 1800 Mary Anne Evans a avut și ea de făcut o alegere: vroia ca romanele scrise de ea să fie percepute doar ca “alte romane ușurele, de dragoste” sau vroia să fie luate în serios? A ales varianta din urmă, iar singura posibilitate ca lucurul acesta să se întâmple a fost să scrie sub un nume de bărbat. Așa a apărut George Eliot și așa a apărut, mai târziu, unul dintre cele mai bune romane ale ei, “Middlemarch”.
Subiectele pe care le abordează romanul sunt unele de interes pentru perioada în care a apărut: situația femeilor la început de secol nouăsprezece, incluzând prejudecățile legate de căsătorie, educația, snobismul, felul în care unii sunt conduși de idealism, ba chiar și subiecte politice. Toate acestea folosindu-se de câteva povești pe care Eliot le urmărește îndeaproape.
Deși romanul ar putea fi considerat doar o altă frescă a societății englezești a acelor vremuri (caz în care oricum ar fi valoros prin multitudinea aspectelor pe care le tratează), una din marile realizări ale autoarei este dibăcia cu care jonglează cu atât de multe planuri narative, o caracteristică a romanelor moderne, dar și cu multe personaje, fără să le încurce, și fără să inducă cititorul în eroare.
Câteva decenii mai târziu, o mare admiratoare a romanului lui George Eliot scria fără să se mai ascundă sub un nume fals, despre suicid, homosexualitate, frustrări dar și mari bucurii, urmărind-o pe protagonista sa de-a lungul unei zile prin Londra. Protagonista este Mrs Dalloway, din romanul cu același nume, iar scriitoarea este una din precursoarele modernismului, Virginia Woolf.
Frumusețea romanului stă în faptul că orice femeie se poate recunoaște în Clarissa Dalloway: o zi aproape obișnuită, în care drumurile pe care le face și oamenii pe care îi întâlnește îi aduc aminte de momente din trecutul ei și o fac să mediteze la deciziile pe care le-a luat și la viața ei din momentul desfășurării acțiunii- la fel cum fiecare are propriile întrebări, regrete și probleme.
De partea cealaltă a oceanului, puțin mai târziu, Margaret Mitchell scria povestea unei femei puternice dar răsfățate, fără regrete, care a știut ce vrea de la viață și care a făcut tot posibilul să obțină ce și-a dorit. “Pe aripile vântului” se numește romanul care este încă în topul celor mai bine vândute cărți din întreaga lume, iar Scarlett O’Hara este figura emblematică a romanelor care tratează perioada Războiului Civil American și a Reconstrucției de după acesta.
Nu cred să fie cineva care să nu cunoască acțiunea din “Pe aripile vântului”, fie din carte, fie din filmul omonim. Însă nu acțiunea este motivul pentru care am inclus romanul în această listă. Din acest punct de vedere nu există nimic remarcabil- un bildungsroman despre o femeie care întâmpină mai puține greutăți decât alte personaje. Motivul este numărul mare al detaliilor istorice, verificate cu atenție de către autoare, care fac din roman o carte de istorie în sine, o variantă pentru cei care ocolesc studiile rigide.
Un studiu rigid, probabil ocolit și el, s-ar putea scrie în ziua de azi și despre relațiile dintre oameni, mai ales dintre bărbați și femei. Åži deși contextul este puțin schimbat, cu siguranță că s-ar putea trage concluzia că nu am depășit niciodată câteva probleme fundamentale, indiferent de secolul în care ne-am aflat.
De exemplu, întorcăndu-ne de unde am plecat, la începutul secolului nouăsprezece, găsim un roman semnat de Jane Austen cu pseudonimul “A Lady”, în care cele cinci fete (în frunte cu Elizabeth Bennet) ale unei familii de nobili englezi, încearcă să își găsească soți potriviți. Răsturnările de situație sunt aproape comice dacă nu ne-am da seama că de fapt acestea au loc încă și în viețile noastre: ne îndrăgostim de persoanele nepotrivite, cucerim persoane care nu ne interesează și dezvoltăm pasiuni fără să ne dăm seama. Iar în tot timpul acesta suntem mândri și avem prejudecăți față de ceilalți, așa cum de fapt o spune și romanul lui Austen, “Mândrie și prejudecată”.
Poate că romanele acestor autoare sunt citite cu sete și azi datorită faptului că abordează teme sentimentale. Dar dacă am trage această concluzie ar însemna să ne încadrăm în aceeași mentalitate învechită de acum două secole. În schimb, uitându-mă mai sus, îmi dau seama că motivul pentru care am amintit despre cele cinci autoare este tocmai acela că nu s-au limitat la a discuta despre sentimente, pe care totuși nu le-au omis cu ipocrizie. Fie au vorbit și despre politică, fie despre istorie, despre orientări sexuale, moralitate sau păcat.
Cu alte cuvinte, au demonstrat că pot scrie la fel de bine ca orice bărbat și au deschis drumul autoarelor premiate de azi.
Text scris de Raluca Alexe. Mai multe recenzii pe bookblog