O glumă veche din lumea literară românească spune că avem mai multe edituri decât cititori. Modul în care înţeleg unele dintre acestea – mai exact patronii lor – să supravieţuiască e năucitor.
Oana Stoica Mujea e inginer de profesie, a fost o vreme scenarist la MediaPro, dar se ocupă de PR şi marketing. Prin „se ocupă”, încerc să spun că are nenumăraţi prieteni cu influenţă şi posibillităţi financiare. În momentul în care l-a întâlnit pe Bogdan Hrib, patronul editurii Tritonic, Oana mai avea ceva: câteva manuscrise finalizate şi visul publicării. Restul poveştii – cu cuvintele ei.
TABU: Cum l-ai cunoscut pe dl. Hrib?
Oana Stoica Mujea: Ne-a făcut cunoştinţă Horia Nicola Ursu,patronul editurii Millennium Books, la un târg de carte, în 2007. În acel moment, Hrib mi-a lăsat impresia unui om agitat, dar, care, totuși știe ce face. Vorbea mult, până te plictisea și-ți dădea de înțeles că e inteligent. Sau, mai bine spus, că știe cum să vândă o carte. La două sau trei săptămâni, m-a căutat. A spus că îşi doreşte pe cineva care are o serie de romane fantasy, iar Horia îi spusese că eu am una.
Aşa, pe necitite? Cum ai reacţionat când te-a căutat însuşi editorul să te publice? Cutuma editorilor e să te ţină în stand-by.
Am fost încântată. Şi totuşi rezervată. Totul putea rămâne la o simplă discuţie. Mai ales că eu şi cu Horia nu ne prea înghiţeam. După ce am publicat două cărţi, Hrib a început cu propunerea de-a fi PR pentru unul, pentru altul și editor. Gratis, normal. În dorinţa mea prostească de a-l ajuta, am zis “da”. Asta s-a întâmplat cam după un an.
Aşadar, în primul an, te-a exploatat în limitele tolerabilului?
Da. „Hai să facem lansare acolo, dar să ştii că n-am bani de cazare, mâncare sau motorină.” Lucruri pe care puteam să le accept sau nu. În această perioadă, prietenii din Satu Mare mi-au organizat o lansare pe banii lor, cu toate aceste cheltuieli acoperite. Atunci a înţeles că pot avea o influenţă asupra oamenilor, care să fie benefică pentru el. În paranteză fie spus, tot eu m-am revanşat pentru lansările acelea.
De ce să te revanşezi tot tu? Nu e datoria editurii să-şi promoveze scriitorii? Grosul încasărilor din vânzările unei cărţi intră în buzunarul ei.
Vreau să zic că m-am revanşat faţă de oamenii ăia care au fost drăguţi şi ne-au oferit tot confortul. Am vândut cărţi cu tonele în Satu Mare şi în Baia Mare. Şi n-am văzut nici măcar un leu pe ele. Sau să zică: „Azi, dau eu o masă”.
Şi care a fost trecerea de la situaţia asta la aceea de PR şi editor gratuit?
Teoretic, n-ar fi trebuit să fiu gratuit. Mi-a promis bani. Dar, în total, după un an de muncă, am luat 300 de lei.
Aşadar, iniţial ţi-a oferit un salariu?
Da. 1000 de lei pe lună. A făcut verbal oferta, n-am semnat nimic.
Şi ce trebuia să faci tu de banii ăştia?
Să stau prin târguri, să-i promovez autorii – ăia pe care-i -i voia el, că ăia pe care-i voiam eu erau nașpa – şi să-l ajut la editarea diverselor cărți. Pe autori îi promova, desigur, în funcţie de ce îi ieşea de la ei. Unul era la Uniunea Scriitorilor – era bun. Altul avea bani mulţi şi investea mult în promovare – era bun. Altul lucra nu ştiu pe unde – era bun. Şi aşa mai departe.
Oricum, 1000 lei e un salariu modest pentru câtă treabă aveai.
Când vreau să fac un lucru, mă apuc şi-l fac. Asta e.
Şi cum ai ajuns de la 1000 pe lună la 300 pe an?
Treceau lunile şi el îl lua pe „n-am” în braţe. Apoi, când i-am cerut banii după un Bookfest în care am stat acolo zi de zi, deşi aveam temperatură de 40 grade, a zis “ia-i pe ăștia să ai acum și restul ți-i dau zilele astea”. Zilele alea s-au transformat în ani. Eu n-am prea fost protestatară de felul meu – și apoi, am crezut tot timpul că nu are bani, că are datorii, că-l aleargă cămătarii. Reușea mereu să mă prostească. Îmi spunea toate poveştile astea, iar mie îmi părea rău pentru el. Îl ajutam să-şi „revină” – cu ajutorul unei asociaţii pe care o aveam, îi cumpăram cărţile, pe care le donam. Apoi, a urmat Tritonic Junior.
Ce era Tritonic Junior? Un imprint?
Un imprint, pe care mi l-a prezentat ca pe o mare şmecherie, din care toată lumea va avea de câştigat. Teoretic, aici trebuiau să apară cărţi fantasy pentru adolescenţi. (Dar, în afară de ale mele, au apărut maxim una sau două. Una a lui Liviu Radu, cred, şi una a unei puştoaice de 14 ani, Maria Alexandra Ion, al cărei tată era director la Realitatea TV.) Eu trebuia să vin cu 20% din suma calculată de el pentru imprint. Două sute de milioane de lei vechi.
Echivalentul a 5.000 de euro la acel moment. Nu ţi s-a părut un pic bizar – un imprint cu un buget total de 25.000 de euro, când costurile de producţie a unei cărţi la un tira de 1.000 de exemplare sunt cel mult 1.000 de euro?
Ştiam că într-o afacere trebuie să pompezi mult. Am avut şi eu afaceri personale şi înţelegeam chestia asta. Cert e că mi-a cerut banii ăştia ca pe un împrumut pe trei ani. Totul s-a semnat în prezenţa unui avocat. Actele le am. Desigur, el a falimentat imprintul. Mai exact, a falimentat întregul Tritonic Publishing, din care făcea parte imprintul. Eu nu înţeleg de ce cărţile alea mai sunt pe piaţă. Instituţiile statului nu se autosesizează?
Şi banii tăi?
N-am văzut nici un leu înapoi. Din punctul ăla, s-a asociat cu revista Flacăra şi s-a creat Crime Scene, o editură nouă, din care făcea parte şi Tritonic. Eu l-am cunoscut pe George Arion, pe care l-am plăcut foarte tare, şi am început să scriu romane poliţiste. Alex Arion, editorul – şef, i-a explicat lui Bogdan că nu va putea plăti autorii din colecţie, dar Bogdan nu ne-a spus niciodată asta. Eu şi Alex am discutat abia după un an şi jumătate. Mi-a spus că nu s-a pus nici o clipă problema unei plăţi, atâta timp cât cartea se distribuia gratuit, cu revista. Bogdan, însă, a făcut ca totul să pară altfel. Interesant e că tot Bogdan asigura şi distribuţia cărţilor Crime Scene, deci încasările au ajuns tot la el. În afară de asta, Bogdan fusese angajat la Flacăra, ca redactor, pe un salariu foarte bun, nemaivorbind că Flacăra îi plătea toate deplasările. Nu mă înţelege greşit – chiar dacă pe Crime Scene n-am luat bani, Alex Arion s-a purtat, cel puţin cu mine, de parcă aş fi fost un om, spre deosebire de Bogdan, care mă ţinea în târguri fără să-mi ofere măcar o masă, şi şi-a permis să afirme despre mine şi Arioni că suntem burghezi, pe când el nu are nici un ban în buzunar.
Dar tu de ce stăteai?
Din ambiţie prostească, din naivitate… zi-i cum vrei. Am crezut că o să reuşesc să trezesc ceva în el. Să continuăm. În al treilea an, am înfiinţat Asociaţia Scriitorilor Români de Crime.
Ce era Asociaţia asta? A cui era?
Eram George Arion, Alex Arion, Bogdan Hrib, Ţurlea şi eu. Era o asociaţie nonprofit, asemănătoare cu cele de peste hotare. Scopul era să promovăm autorii români ai genului, aşa cum o fac şi străinii. Mie mi se pare o idee bună, chiar şi acum. Am cooptat membri, am făcut statut, cotizaţii, broşuri pentru târgurile de afară, etc. După care au apărut problemele. Hrib urla că doar el munceşte pentru asociaţie în timp ce noi, ceilalţi, o frecăm la rece. Deşi adevărul era că noi munceam, iar el dădea din gură.
Fără legătură cu asta – cine colecta respectivele cotizaţii?
Asociaţia avea un cont. Le colecta George Arion. El se ocupa de banii respectivi. Dar a făcut-o foarte bine. A tipărit broşurile despre care discutasem, totul a fost în regulă.
Nu, nu. Căutam doar o posibilă explicaţie pentru crizele de nervi despre care vorbeai.
Ah. La un moment dat, Hrib şi-a dat şi demisia.
Şi ăsta era un lucru rău?
L-a făcut pe George Arion cu ou şi cu oţet de faţă cu noi toţi. Desigur, demisia a fost doar verbală. Să impresioneze. Şi a reuşit. Habar n-am ce a obţinut. Pot doar să speculez şi nu vreau s-o fac. Cert e că lucrurile s-au liniştit. Apoi, a apărut editorul englez.
Ce editor?
Mike Philips. Un autor cunoscut al genului. Care cere trei cărţi: a mea, a lui Arion şi a lui Hrib, pentru editura Profusion Crime. Englezul, foarte profi, se ocupă de traduceri, ne scoate cartea, ne dă şi un avans – lucruri normale. Şi urmează să plecăm în Anglia noi patru – Hrib, George şi Alex Arion, eu. Englezii ne-au plătit avion, cazare şi mâncare. Acolo, lucrurile au început iar să se strice, au apărut iar nemulţumiri de-ale lui Bogdan. Normal, ca românii afară, de ce să nu ne facem de c…
Ce-l mai nemulţumea de data asta?
Tot ce ţinea de Arioni. Mi-i toca ca pe o tocăniţă. Între timp, eu apucasem să-i cunosc, iar reacţia mea a fost „Da, sunt cea mai proastă din curtea şcolii”. Erau oameni foarte ok. Nu ştiu să-ţi spun dacă mă vorbea şi pe mine de rău Arionilor – posibil. Oftica lui cea mai mare a fost, însă, dintr-un motiv penibil. Luasem o mie de euro la mine, în ideea că e, totuşi, cea mai scumpă capitală europeană şi stăteam cinci zile acolo. El, bietul, nu avea decât 200 de euro. În ultima zi, l-am împrumutat eu cu 40 de lire să-i ia un cadou fetiţei lui. Alţi bani pe care nu i-am văzut înapoi. A avut o răbufnire doar pentru că Arionii au făcut cinste de câteva ori, iar lui i s-a părut că avem prea mulţi bani la noi. Atunci a zis-o pe aia cu „voi sunteţi burghezi”. Serios, aproape că m-a făcut să mă simt prost pentru că aveam bani la mine. A mai făcut o scenă penibilă şi cu Mike Philips, dar e irelevantă pentru povestea asta.
Şi după ce v-aţi întors?
Colaborarea a mai durat o jumătate de an, mai mult din respect faţă de oamenii care-mi cumpărau cărţile. În timpul ăsta, i-am tot cerut drepturile de autor. Inutil. La un moment dat am zis stop şi am decis că nu mai vreau să aud de el.
Ce te-a împins să rupi definitiv legătura?
Anul trecut, înainte de Gaudeamus, m-a întrebat dacă merg la târg. I-am zis că, fără bani, nu merg nici măcar să văd târgul. A zis că mă înţelege, dar asta e situaţia. I-am mai cerut o dată să-mi scoată vânzările, dar mi-a răspuns altcineva, că Tritonicul a dat faliment. Atunci i-am dat un mesaj, în care i-am spus să nu îndrăznească să mă caute în viaţa lui. Şi tot a îndrăznit. M-a întrebat dacă nu vreau să fie agentul meu în Italia.
Şi dacă editura a dat faliment, cum de mai comercializează cărţi?
A dat faliment Tritonic Publishing. Dar mai e o companie, Tritonic Nu-ştiu-cum. O să fac o sesizare la finanţe, să le relatez că volumele „falimentate” sunt încă pe piaţă. Am şi cărţi scoase fără contract, ceea ce e caz penal…
De ce n-ai solicitat contract?
Contractul trebuia să vină, când m-am certat cu el. Dar el le-a publicat şi aşa. Îl voi da în judecată, pe caz penal. Dincolo de asta, în tot acest timp, i-am făcut cunoştinţă cu prieteni influenţi. Cu o doamnă de la primărie, care voia să publice o carte. Ştiu sigur că şi-a luat o mulţime de bani de acolo. În prostia mea crasă, aproape că am convins-o şi pe Corina Creţu să publice o carte la el. Corina s-a prins din timp cu cine are de-a face şi a publicat-o în altă parte. Concluzionând: nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită.
1 comentariu