de Livia Roșca
Aveam nevoie de o poză și speram să o găsesc în vechiul meu laptop, pe care nu-l mai folosisem deloc în anul acela. I-am ridicat capacul și am avut surpriza să-l găsesc pornit. Era deschisă pagina unui site de dating. Am crezut că e vorba de un proiect de serviciu al soțului meu, care lucra într-o firmă de webdesign, și, de bună credință, am lăsat pagina deschisă. Am găsit fotografia și în timp ce mi-o trimiteam pe mail, a apărut pe ecran o fereastră de instant messaging. O fată îmi făcea complimente. Mă lăuda pentru felul în care arăt și îmi mărturisea că mă pândește de câteva ore ca să mă prindă on-line.
M-am blocat. Nu știam cum funcționează aceste site-uri. Mi-a luat câteva secunde să înțeleg că soțul meu tocmai era „agățat“. Că avea fotografii online, multe mesaje trimise și mai multe mesaje primite, întâlniri consumate, nu doar un cont de testare.
Era totul evident și totuși atât de lipsit de consistență încât nu știam ce să cred. Omul cu care aveam un copil, omul pe care îl includeam de ani buni în toate planurile și visurile mele, flirta și se întâlnea cu fete recrutate de pe site-uri de dating? Oboseala și munca prelungită după miezul nopții, pentru care îl compătimeam adesea, erau momentele în care își fixa, de fapt, întâlniri?
Ne cunoscuserăm cu șapte ani în urmă. Eram studenți în București, ne-am văzut în autobuzul 601, am schimbat câteva priviri și probabil că totul s-ar fi rezumat la asta dacă nu am fi coborât amândoi la aceeași stație. El a venit după mine, m-a oprit și tot ce urmat a fost ca o vrajă. Åžtiu că în timp ce mergeam alături, mi se învârtea în cap versul lui Nichita Stănescu „Leoaică tânără, iubirea, mi-a sărit în față“.
La scurtă vreme, m-a cerut de nevastă. Am spus „da“ și de teamă că ai noștri ne-ar ruga să mai așteptăm, ne-am căsătorit în secret, doar cu doi martori. Locuiam la cămin și a mai durat un an până ne-am mutat împreună. Iar după șapte ani, când nu mai aveam nicio îndoială că ne cunoaștem cu adevărat, au fost suficiente câteva minute ca tot ceea ce credeam că este stabil, clar și autentic să devină exact contrariul.
În loc să cer explicații sau să acuz, mi-am testat limitele și autocontrolul pornind un joc al frivolității. Mi-am făcut un cont pe acel site de dating și timp de trei săptămâni am flirtrat cu soțul meu, sub o identitate falsă. Lucruile au evoluat, scenariile de amor incendiar erau la ordinea zilei. Acasă păstra toate aparențele. La fel și online, unde pretindea că nu are nici copil și nici nevastă. Eram cumplit de tristă. Mă mințea online și mă mințea acasă. Eram înșelată pe două fronturi. Simțeam într-un mod acut destinul de telenovelă și aveam nevoie de o rezolvare rapidă, dură, decisivă.
Am stabilit online o întâlnire și am așteptat strategia lui acasă: a inventat o petrecere la o firmă parteneră. În aceeași zi mi-am făcut bagajul și m-am mutat. Până seara angajasem o avocată pentru divorț. Când l-am confruntat, a fost șocat, incapabil să reacționeze în vreun fel. Era imposibil să găsească vreo scuză și nici nu voiam să facă asta. Motivele pentru care se ajunge la înșelat pot fi nenumărate și, până la un punct, de înțeles. Dar pe mine nu mă interesau motivele, pentru că nu găseam resursele să continuu. Simțeam nevoia ca această relație să se termine la fel de brusc cum a început.
Era felul meu de a proteja amintirea trecutului nostru comun. Mai știam și că dacă aș mai fi iubit, nu aș fi putut pleca. De ce nu mai iubeam? Pentru că prioritățile mele se schimbaseră după ce am devenit mamă, eram mult mai puțin dispusă la compromisuri, nu puteam accepta lângă mine un bărbat duplicitar, un laș care se ascunde în loc să-și asume ce simte și ce face. Bărbatul acela nu mai era un model; nu-l mai puteam admira și nici iubi.
Am divorțat în mai puțin de trei luni. Aveam 27 de ani și un copil abia născut. Åžtiam că va fi bine pentru că nu aveam deloc sentimentul de pierdere. Eram mamă, chiar dacă nu mai eram soție, și în contextul acela, simțeam divorțul ca pe un progres. Îndepărtam de mine și de copilul meu ceea ce era fals și implicit periculos. Îmi era clar că dacă îți pierzi încrederea, o relație nu mai poate funcționa decât, eventual, ca obsesie. Iar asta nu puteam accepta. Însă claritatea acestor gânduri nu putea contrabalansa starea de revoltă, sentimentul acut de nedreptate și pe acela că am irosit timp prețios într-o relație care doar părea perfectă. Dar cel mai tare mă durea că am ales pentru copilul meu un tată nepotrivit.
Au trecut doi ani de atunci. Vindecarea este lentă, fiindcă relațiile în care ești înșelat produc traume. Åži intensitatea traumei este egală cu intensitatea încrederii pe care o ai în partener. Cu cât îl crezi mai bun, mai special, mai valoros, cu atât trauma – când, în sfârșit, vezi realitatea – este mai mare. Am devenit excesiv de prudentă, simt mai multă nevoie de securitate; nu mai caut la un bărbat să-mi fie complementar, ci să promită confort afectiv și soluții la situațiile care-mi scapă de sub control. Pe de altă parte – și știu că sună a consolare –, traumele implică și aspecte pozitive. Åžtii deja celebra „Ce nu te omoară te întărește“. Pe cuvânt, e valabilă și aici.
8 comentarii