UPDATE: “Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi” de Sergiu Nicolaescu (1980) vs. “Intre oglinzi paralele” de Mircea Veroiu (1978) – este, de fapt, primul “remake”! Ne cerem scuze pentru informatia postata initial.
Filmul Condamnat la viaţă / A farewell to fools e, oficial, primul remake din istoria filmului românesc – dat fiind că nuvela Moartea lui Ipu, de Titus Popovici, a fost ecranizată iniţial de Sergiu Nicolaescu, cu Atunci, i-am condamnat pe toţi la moarte. Şi, tot oficial, e un film mult prea bun şi prea artsy pentru a merita scandalul sinistru care i-a mânjit imaginea, deturnând atenţia de la abilitatea regizorului Bogdan Dumitrescu-Dreyer de a construi situaţii de un comic dulce-amar şi de a accentua personaje, spre un interminabil balamuc în care atât producătorul, cât şi autorul, îşi caută complici pentru a desfiinţa cealaltă parte – în definitiv, celălalt partener de creaţie.
Dramaturgic vorbind, conform indiciilor strecurate abil pe parcursul filmului, unicul final organic ar fi fost sinuciderea personajului. Argumentele de genul “Nu era aşa în scenariul iniţial” sunt nefuncţionale, pentru că, adeseori, traseul corect ţi se relevă în timpul lucrului, şi e o dovadă de obtuzitate grobiană să zici “nu, mergem pe cum era prima oară”. Finalul meschin, cu arma care cade la picior, pare însăilat şi neconvingător. E păcat să nu mergi pe mâna unui artist, dacă tot i-ai încredinţat sarcina de a-ţi regiza filmul şi s-o ţii cu încăpăţânare pe a ta, chiar dacă intenţiile tale sunt bune.
Dincolo de asta, primele 2 – 3 minute din Condamnat la viaţă sunt frapante. E şocant să vezi ţărani autentici, cu mutre tâmpe, dând replici în engleză. Apoi, după ce îţi asumi convenţia, înţelegi că este vorba despre o internaţionalizare a filmului, şi treci la următorul nivel. Acela al bucuriei de a constata cât de autentic e Gerard Depardieu în acest rol al lui Ipu – aş zice, cel mai bun rol al lui de foarte mulţi ani, câtă perversitate subtilă se ascunde în rolul de preot, interpretat de Harvey Keitel, şi cât de coagulată a fost distribuţia – pentru că actorii români nu par cu nimic mai prejos, ca prezenţă şi ca nuanţe, de colegii lor headlineri internaţionali. Al bucuriei de a descoperi un absurd delicios, condus impecabil până la capăt.
Cumva, scandalul Condamnatului la viaţă dublează la perfecţie drama reală din intriga filmului. Mergeţi neapărat să vedeţi filmul. Veţi avea un dublu motiv pentru un zâmbet amar, gândindu-vă la modul în care viaţa oglindeşte arta. Sau invers.
1 comentariu