Până în clasa a VI-a credeam că sunt prost. Nu puteam să citesc așa cum o făceau ceilalți colegi ai mei. Mă simțeam nepriceput, slab. În clasa I și a II-a nu m-am înțeles cu colegii; ei știau să citească și pentru că eu n-am putut să citesc corect, nu mai vorbeau cu mine. Åži nu-mi plăcea să mă duc la școală.” Îmaginați-vă că literele pe care le parcurgeți în această pagină nu mai au nicio semnificație. Ca și cum ați parcurge un text în limba chineză; vedeți literele, dar puse una lângă alta, înșiruirea nu capătă niciun înțeles pentru voi.
Åži oricât de mult ați repeta acele litere, oricât de mult v-ați strădui să le memorați, ele nu au nicio semnificație. Acum gândiți-vă că trăiți toate astea la 7 ani și-aveți presiunea părinților care vă pun să vă faceți lecțiile tot mai multe ore și cred că sunteți leneșă și neatentă și de aceea nu reușiți să citiți; și-aveți presiunea învățătoarei care știe că dacă insistă va obține rezultate mai bune. Vă puteți imagina cam care ar fi reacțiile voastre?
Lehel, băiatul care rostește incredibil de firesc „mă credeam prost“, are 16 ani și un coeficient de inteligență superioară, este cel mai bun din clasa lui, dar până a ajuns să fie diagnosticat cu dislexie, școala a fost un iad pentru el: fugea de acasă, se bătea cu toți colegii, era extrem de agresiv și părea inadaptat la viața socială. Denumită pentru prima dată în 1887, dislexia este o disfuncție neuronală care duce la o procesare diferită a citirii și scrierii de către creier, dar nu este o disfuncție intelectuală. Ea poate apărea atât la persoanele cu un coeficient de inteligență sub medie, cât și la cei cu coeficient de inteligență foarte mare.
Nu este o deficiență care se vindecă, însă efectele ei pot fi compensate cu alte mijloace de învățare. La nivel mondial una din 10 persoane întâmpină difficultăți de citire și scriere în procesul de învățare, iar dintre acestea între 3-5% sunt cele care suferă de dislexie. Să ne întoarcem la exercițiul de imaginație în care sunteți perso- najul principal. Imaginați-vă că nu puteți citi la fel de cursiv și de repede ca oricare alt coleg al dvs., nu puteți scrie la fel de corect, dar înțelegeți tot ceea ce vi se predă și aveți răspunsuri la întrebările care vin pe cale orală. Cu sistemul de învățământ pe care-l avem, care se bazează pe învățare prin citire/memorare și evaluare în scris (lucrări de control, teze) credeți că ați avea șanse să vi se recunoască cunoștințele la adevărata lor valoare?
În România există o singură școală care acordă asistență specia-lizată copiilor dislexici, în formă de clase inclusive, Gimnaziul Nicolae Bălcescu de la Târgu Mureș, un proiect inițiat acum 9 ani de profesoara Erzsebet Gagyi. Aici se învață alfabetul după o metodă diferită de cea pentru școlile clasice, una logopedică prin care se asociază litera și sunetul cu mișcarea buzelor, iar unul din principiile de bază este atmosfera pozitivă, prietenoasă. În plus, pentru că dislexicii confundă literele care au forme grafice asemănătoare (de ex. b și d) sau forme sonore asemănătoare (de ex. v și f), literele respective se învață la distanțe foarte mari și după repetări susținute.
În clasa I , special pentru copiii dislexici, din Gimnaziul Nicolae Bălcescu de la Târgu Mureș sunt 10 copii. Pe fiecare bancă, în partea stângă, e câte o inimioară. „Au probleme cu orientarea în spațiu și-n timp, așa că marcăm stânga pe bancă pentru ca să știe de unde trebuie să înceapă să citească”, spune Eva Demeter, învățătoarea clasei, dar și formator al cadrelor didactice din Tg Mureș în tematica dislexici. Cu un program gândit de mai mulți logopezi, dar a cărui inimă e logopedul Eva Bartok, în Târgu Mureș sunt testați încă din grădiniță copiii predispuși spre dislexie, iar asta elimină o parte din chinul părinților, dar și din trauma copilului care merge pentru prima dată la școală și se trezește față în față cu un sistem care nu-l înțelege.
„Este un efort cumplit pe care-l fac copiii dislexici ca să înceapă să citească și au nevoie de ajutor specializat, nu doar în familie, ci și la școală. Åži e important, pentru încrederea în sine, pentru ca în primii ani de școală să fie apropiați de alți copii care au aceeași deficiență ca să le fie mai ușor. Unii copiii dislexici pot devini chiar antisociali foarte repede. Le e foarte ușor să înțeleagă că, la nivelul citirii și scrierii, ei nu pot face ce fac ceilalți care sunt chiar mai mici, și prin urmare se cred inferiori, se tem de comparație, se retrag sau, în unele cazuri, refuză să se mai integreze grupului”, explică Eva Bartok, logopedul coordonator al școlii din Târgu Mureș, dar care îi ajută necondiționat pe toți părinții care ajung la ea, din orice altă localitate.
Într-un oraș ca Târgu Mureș cu puțin peste 200.000 de locuitori sunt aproape 120 de copii depistați cu dislexie în grade mai accentuate sau mai lejere. La nivel național nu există însă nicio statistică, dar urmând o banală regulă de trei simplă, am putea aproxima că în acest moment undeva în țară sunt cel puțin 12.000 de copii dintre care mulți sunt diagnosticați greșit și care sunt traumatizați de un tratament incorect la școală și acasă. „Întâi a trebuit să ne obișnuim și noi cu ideea că e ceva care nu depinde de voința copilului nostru. Pentru că am greșit și noi față de ea, în clasele I și a II-a, aveam impresia că nu-și dă ea toată silința să fie atentă la ore, că e leneșă. Ajutând-o mereu, susținut, am văzut însă că nu evolua, așa că ne-am zis că e o altă problemă”, povestește Mihaela Alexa, mama Åžtefaniei, o fetiță de 10 ani care are dislexie. Pentru că e din Botoșani, Mihaela s-a aflat în afara sistemului creat la Târgu Mureș și a avut nevoie de doi ani de vizite la medici până ce fetița ei a fost diagnosticată corect.
Mai multe despre dislexie puteti citi aici…
Doi ani în care Åžtefania a trecut prin agresiuni la școală (învățătoarea vedea că fetița e isteață, dar nu înțelegea de ce nu performează la citit), printr-o perioadă în care nu mai vorbea nici acasă, nici la școală, prin terapii cu psihologi și prin zeci de vizite la tot felul de medici care au diagnosticat-o de la autism până la orice altceva. „Copilul a suferit enorm. Dar e o fetiță foarte luptătoare și când colegii o respingeau la școală, ea persevera să se joace cu ei,” își amintește mama. Pentru o vreme, Åžtefania a parcurs de trei ori pe săptămână drumul de la Botoșani la Iași ca să urmeze un program de terapie cu un logoped, pentru că în orașul ei nu se află nimeni specializat care să o poată ajuta.
Un program îngrozitor de obositor pentru că în același timp copilul a mers la școală, în sistemul normal de învățământ. În cazul ei, mama extrem de ambițioasă și de luptătoare – a mișcat munții din loc, iar acum Åžtefania este la o școală normală, chiar dacă urmează acasă, în paralel, terapii cu logopezi. Însă actuala lege a învățământului din România nu le acordă nicio facilitate și niciun drept acestor copii care au nevoi speciale. În Anglia, de exemplu, copiii dislexici au facilități școlare care pleacă de la metoda de învățat până la cea de evaluare care e mai mult orală și astfel, copiii pot parcurge întregul sistem de învățământ și se pot califica pentru orice muncă. Lehel, băiatul de 16 ani din Târgu Mureș vrea să se facă șofer.
Cu coeficientul lui de inteligență ar putea să urmeze orice școală, dar sistemul din România nu-l susține foarte mult. La șase ani de la diagnosticarea lui corectă, Lehel crede că „cititul e o artă, chiar și pentru unul ca mine” și, deși e un efort uriaș pentru el, citește întâmplări despre războaie și se amuză cu Harry Potter. „Nu citesc foarte multe cărți. Dar mi se mai întâmplă când citesc să-mi imaginez ceea ce se petrece în carte. Citesc că bate vântul și eu simt cum bate, pe piele,” spune Lehel cu entuziasm despre lumea pe care a descoperit-o chiar dacă nu poate citi decât 5-6 pagini pe zi.
„El nu are o problemă cu înțelegerea, dar sunt copii care nici nu înțeleg. Simptomele pot să fie diferite; fie că citește mai lent sau cu greșeli, fie că înlocuiește literele sau nu înțelege ceea ce citește. El înțelege, dar citește mai lent și a confundat literele. Dar nu poți generaliza, este foarte greu pentru că nu sunt doi copii la fel”, explică Eva Bartok. „Cel mai greu a fost să înțelegem cum vede ea lucrurile, își amintește Mihaela. Am scris pe toate forumurile medicale, am descoperit alte persoane dislexice care, fiind adulte, știu să explice mai mult și mai în detaliu decât o poate face Åžtefania. De exemplu, o doamnă care locuiește în Anglia mi-a spus că nu are nicio explicație de ce nici acum nu poate citi un ceas rotund, în timp ce un ceas pătrat nu-i pune nicio problemă.”
La nivel internațional, dislexia nu mai e de foarte multă vreme un moft folosit drept scuză de părinții copiilor leneși. În România e încă un subiect tabu, iar micuții care ajung în școli se confruntă cu probleme care le schimbă grav comportamentul și îi transformă în inadaptați. La Târgu Mureș însușirea citit scrisului se face în limba maghiară pentru că metoda de învățământ adoptată a fost inventată de un logoped maghiar (Meixner), iar inspectorul școlar Reka Fejes se străduiește de câțiva ani să inițieze clase în limba romånă, sprijinind traducerea și adaptarea manualelor după care se învață acum. Logopezii și profesorii din școală au creat Asociația Română pentru Copii Dislexici, prin care au început să mediatizeze simptomele dislexiei pentru a-i ajuta pe părinți să identifice cât mai repede problemele copiilor lor.
Însă când ieși din Târgu Mureș, în multe locuri nu mai există nici măcar aceste soluții compensatorii pentru copiii dislexici. Părinții cu copii dislexici (diagnosticați corect sau nu) trăiesc un coșmar de nedescris pentru că statul nu le oferă nicio soluție pentru adaptarea copiilor la viața socială (și vorbim în multe cazuri despre copii cu coeficient de inteligență peste medie). Dar, în lipsa unei legislații adecvate, una dintre soluții pentru evitarea traumelor copilului e observarea atentă a acestuia, identificarea simptomelor și îndrumarea părinților către o testare specializată.
„M-am acceptat așa cum sunt“ mi-a spus Lehel uitându-se în ochii mei fără nicio teamă. Pentru asta a fost însă nevoie de patru ani de muncă infernală din partea Evei Bartok, a familiei și a pedagocilor din școală, și cei mai mulți dintre copiii dislexici din România nu au avut norocul acesta.
8 comentarii