Când au aflat că fac pe dădaca, prietenii mei s-au pus pe râs. În hohote. Cu cât se apropia ziua fatidică, cu atât zâmbetele erau însoțite de sfaturi care mai de care mai ciudate. „Să te îmbraci ca o mămică, da?“, a fost sfatul unui prieten fashionistas. Cum naiba se îmbracă o mămică, m-am întrebat eu și am fost lămurită de altcineva „Nu în pantaloni șui și cu cămăși albe, pentru că voma se spală greu.“
Apoi au venit instrucțiuni de la mama micuțului: „Vezi că vrea doar mâncare gătită“ (și gândurile mele nerostite: oare un restaurant preferat o avea?), „Trebuie spălat la fund după ce face caca pentru că altfel nu vrea să se mai îmbrace“ (oare o fi nepoliticos dacă mă duc cu mănuși?).
Strategie
Cu o seară înainte de marea întâlnire m-am oprit la supermarket și mi-am făcut o provizie generoasă de ouă cu surprize, marca Disney. Am profitat de funcția mea ca să-mi aleg fotograful care m-a însoțit, și l-am desemnat pe Cristi (care are mare priză la puști) să realizeze fotografiile. Cu gândul că sunt acoperită de șarmul lui Cristi în caz de avarie, m-am prezentat la micuț.
L-am „preluat“ pe David dis-de-dimineață și am avut de înfruntat câteva task-uri foarte dificile.
1. Îmbrăcarea
„Vezi că dimineața îl îmbraci mai mult adormit“, îmi fusese transmis pe lista de instrucțiuni. Åži am apelat la mituire. O cutie cu ouă cu surprize. Cel mai greu a fost cu șosețelele. Degețelul mic era foarte năbădăios, se agăța de toate cele. Prima mare greșeală: oul avea nu doar surpriză, ci și ciocolată care, odată mâncată, l-a băgat în priza cu energie și mi-a sabotat micul dejun.
2. Spălarea
„Mănâncă pasta de dinți“, mi-a spus Laura. A mâncat-o, cred, pentru că după ce ne-am chinuit câteva minute, uitând de măseluțe, am ieșit victorioși din baie, fără să clătim gura suficient. Ceva mai târziu mi-am dat seama că pe față nu se spălase, dar era prea târziu să ne mai întoarcem acolo.
3. Micul dejun
După întâlnirea cu ciocolata, n-a mai reacționat în niciun fel la cuvântul „cereale“, așa că au urmat multe escale prin dormitor și living după tot felul de dragoni, pirați și extratereștrii din familia lui Ben 10. Peste mai mult de o oră i-a plăcut cum sună „salam de Sibiu“. Cum pe lista de instrucțiuni scria și sandviciuri, ne-am luptat cu salamul, l-am aranjat frumos pe farfuriuță, timp în care David m-a anunțat că nu vrea și cașcaval, așa că l-am invitat să mănânce. După prima felie de salam am constatat că nu-i dădusem pâine, pentru că eu nu mănânc pâine deloc. Åži, desigur, am uitat să-i dau șervețel să se șteargă pe mâini după ce a terminat, așa că a plecat unsuros în living.
4. Jocurile pentru copii
A fost, de departe, cea mai grea sarcină de îndeplinit. David are o pasiune pentru animale preistorice și pentru tot felul de mutanți ciudați din serialul Ben 10. A fost foarte fericit când mi-am notat nume precum XLR 8, 4 Brațe, Gură mare și mi i-a mai repetat o tură când l-am convins să strângem armata de alieni scoasă de prin cutii. Dar când mi-a făcut cunoștință cu cartea lui cu dragoni și m-a pus să-i montez unul, am clacat nervos. Erau bucățele de carton într-o punguță și o fotografie cu rezultatul final. Fără să fie nicio etapă intermediară, cum le montezi, care cu care. David era absolut uluitor în administrarea jocurilor de pe net și găsea cu ușurință toate asocierile de culori și forme pe care i le dicta o cărticică vorbitoare… în engleză!!! Åži are 4 ani! Când ne-am despărțit, era fericit că scapă de interdicția mea la jocurile pe computer și că începe să-și folosească farmecele cu tanti Nuți, doamna care are grijă de el în timp ce părinții sunt la muncă, în speranța că dânsa îl va lăsa. Eu eram terminată, el inepuizabil.
În loc de concluzie
Îmi plac copiii mai ales când sunt ai altora. Surprinzător, și ei mă plac pe mine și, deși mă comport civilizat în prezența lor, după o oră de conviețuire îmi vine să-mi iau câmpii. În locul sentimentelor materne, am filmulețe despre cum voi sta în compania unei cărți iar în jurul meu va fi o liniște impecabilă, fără nicio vibrație în aer. Nu spun că e bine ca mine, dar nu cred că sunt singura care are gândurile acestea. Mi-am întrebat prietenele, posesoare de copii, dacă și ele simt din când în când neputința, disperarea și furia mea în fața micuților drăgălași care-ți zâmbesc satisfăcuți rostind „te-am păcălit, da?“. S-au uitat la mine înțelegătoare.