Crina stă în fața panoului mov, cu degetele inelate proptite în buzunarele blugilor și privește un pic indiferent, un pic provocator spre aparatul lui Cosmin Bumbuț, lăsând să i se vadă piercing-ul din nara stângă. El o roagă să-i arate fluturele tatuat pe gleznă – a durat puțin și n-a durut deloc când și l-a făcut acum două luni. Își mai dorește două tatuaje – unul pe spate și altul sub abdomen.
„Are motocicletă?”, o întreabă Bumbuț despre prietenul ei.
„Da”, râde Crina. „Nu.”
„Are? Una neagră.”
Crina râde și mai tare, acoperindu-și buzele cu palma. Va împlini 19 ani în mai și speră că va intra în Bac la vară. Studiază Protecția Mediului la un liceu din Baia Mare și locuiește la internat, în cameră cu patru colege pe care le tunde și le coafează adeseori. Nu prea știe la ce facultate să meargă, dar își dorește mult să facă un curs de coafură.
La sfârșitul ședinței foto, Crina e obosită. Ar fuma o țigară, dar i s-au terminat, îi e foame și încă nu i s-a dus somnul după cele 14 ore petrecute în tren. A venit la București împreună cu Ramona Mercore, care a însoțit-o și în vizita de acum trei ani și care i-a fost educator la centrul de plasament din Ocna Åžugatag, unde Crina și-a petrecut o bună parte din copilărie. În 2006 au stat o zi jumate București și, la întoarcere, Crina i-a zis Ramonei: „Oh, Doamne, ce puțin am fost.”
Crinei nu-i place să vorbească despre trecut, pentru că-i vine să plângă. Părinții s-au despărțit și mama nu s-a descurcat să aibă grijă de copii. Crina a ajuns în centrul din Ocna Åžugatag când era în clasa a patra, împreună cu sora și fratele ei mai mici, care au fost dați în grija unor asistenți maternali. A stat și ea două săptămâni la cineva, dar a cerut să fie dusă înapoi la centru. Cam atunci a cunoscut-o pe Ramona, care le făcea copiilor supă cu steluțe, preferata lor. Ramona are 37 de ani și e educator la centru de 15 ani – îi duce pe copii la școală la 8 dimineața, îi monitorizează la masa de prânz, îi meditează la lecții, îi monitorizează iar la cină și la 8 seara pleacă acasă. Ramona voia să devină ofițer, dar când a terminat ea liceul nu s-au recrutat fete, așa că s-a redirecționat spre pedagogie socială. S-a convins că vrea să urmeze pașii mamei – și ea asistent social – când a găsit într-o lucrare a acesteia o frază care suna cam așa: „Copiii au nevoie de afecțiune, pentru că altfel simt că nimeni nu are nevoie de ei și se formează o rană, iar rana se adâncește.”
De când a divorțat, cel mai important pentru Ramona e Octavian, băiatul ei de șapte ani. L-a trimis cu bunica în Franța, să înceapă școala în Bretagne, unde locuiește și sora ei, și speră ca la vară să se mute și ea acolo. Cu Crina va ține sigur legătura prin mail.
Dar până atunci, poate fata va termina liceul și va trece și de banchetul pentru care nu și-a găsit, într-o scurtă raită prin magazinele bucureștene, decât pantofi. Asta după ce a văzut primul ei film în 3D, Călătorie spre centrul Pământului, care i-a plăcut foarte mult, deși l-ar fi dat fără să ezite pe un horror.