Ştiu, să spui utilizatorului de Internet, care foloseşte secţiunea de comentarii a diverselor site-uri şi bloguri, că nu e cel mai sănătos lucru din lume să-şi proiecteze peste tine ideile fixe, nemulţumirea legată de nevasta care nu mai face dragoste ca la început şi de salariul nemulţumitor, de criză, e complet inutil. Râd eu de mine, în timp ce scriu acest text. Şi, totuşi, dragă Internetule, atâta timp cât, dincolo de tastaturile acelea sunt totuşi nişte creiere, nu nişte roboţi, încerc şi eu să comunic omeneşte.
“Nu suporţi critica!” este unul dintre cele mai frecvente lucruri pe care le-am auzit pe net. De asemenea, e afirmaţia care, încă, n-a venit niciodată de la un om inteligent. Pentru că oamenii inteligenţi, pe lângă faptul că ştiu să rezolve probleme şi n-au o viaţă chiar atât de oribilă cum e a prostului, mai ştiu şi să critice.
Critica nu înseamnă atac la persoană.
Când un autor scrie, să zicem, despre nemurirea sufletului, nu-l interesează ce simţi tu despre el, autorul. Pentru asta s-au inventat emailul, Poşta Română şi donaţiile prin Paypal. De obicei tu, comentacul, nici nu ai date suficiente despre acel autor încât să poţi avea o părere relevantă despre el, darămite să-l şi “critici”. “Eşti o grasă saşie cu dinţi încârligaţi!” nu e o critică. E o cocălăreală de doi bani. Şi unicul răspuns just e acela cu limbaj neacademic. Nu e treaba ta câte kilograme are omul care scrie, sau pe ce parte poartă el dantura. Nu e model de videochat şi nu-l plăteşti să fie frumos şi disponibil.
Subiectul just de discuţie e tema textului
Pare de la sine înţeles, nu? Ei, bine, nu e. Din zece comentarii care însoţesc un articol, cinci vorbesc despre impresia legată de autor, trei vând Cialis şi Viagra şi abia două se leagă de unicul lucru care, de fapt, ne-a adus împreună în această zi: chestia aia despre care vorbeşte textul în cauză. Cu aia, poţi fi de acord sau nu. Whatever floats your boat – ca să-i alimentez şi pe haterii care sunt deranjaţi de romgleza mea. Sunt de acord să-mi spui că opinia mea pe subiect e greşită, dacă-mi arăţi de ce crezi chestia asta. Şi asta ne duce la punctul următor.
Nu mai daţi verdicte!
OK, nici un autor din această lume nu e deţinătorul adevărului universal, dar nici un comentator din lume nu e. O atitudine megaintransigentă, de George Călinescu al internetului, e ridicolă. Hai să fim serioşi. Cele mai multe texte de pe net sunt scrise relaxat, ca un “free version”. Apoi vii tu, cu ştampilă şi parafă, să te dai atoatecunoscător şi să-ţi încordezi muşchii, de parcă ai speria pe cineva cu chestia asta. Stârneşti hohote de râs, atâta tot.
Şi nu în ultimul rând, ce calificare ai să afirmi că A e sută la sută B, doar pentru că vrei tu? De unde ştii tu sigur că A e sută la sută B? Dar dacă A e uneori B şi alteori C? Gândeşte înainte să dai cu bâta-n baltă. E atât de uşor să pari cretin.
Argumentaţi!
OK, nu sunteţi nicicum de acord cu ce zice ăla care a scris oribilitatea pe care tocmai o citiţi. El sau ea, însă, nu are de ce să accepte un “Asta e o prostie!” pe nemestecate, pentru că nu l-ai închiriat / ai închiriat-o cu ora de la cârciuma din colţ. Soluţia reciproc respectuoasă e să vă argumentaţi frumos şi coerent punctul de vedere. “Eu zic că e aşa, pentru că…”
Şi nu în ultimul rând, codul de etichetă îl impuneţi voi.
Cel care deschide dialogul dă tonul conversaţiei. Dacă o face respectuos şi elegant, îl voi trata respectuos şi elegant. Dacă o face cu o mârlănie incalificabilă, n-am de ce s-o fac. Iar paradoxul internautului român e următorul: cu cât el e mai mârlan şi mai prost crescut, cu atât îţi face ţie observaţii mai frecvente legate de atitudinea ta. Chestie pe care, realmente, n-o înţeleg. Dacă politeţea e atât de importantă pentru tine, de ce nu începi prin a o oferi? De unde pretenţia asta ridicolă, să fii răsplătit cu consideraţie pentru mârlănie?
Consideraţia se cucereşte, nu se subînţelege.
Drept care, drag Internet: abia aştept să mă critici. Dar nu uita nici o secundă: modul în care o faci spune mai multe despre tine decât despre mine.
14 comentarii