Cori Grămescu – Curajul de a intra în competiție cu tine însăți>
Cori avea 16 ani și era olimpică la matematică atunci când a părăsit Craiova natală și s-a transferat la București, la Colegiul Național „Mihai Viteazul“.
Tot la 16 ani, în vacanță, a început și primul serviciu: era asistenta managerului unei firme de componente electronice. Pe parcursul liceului nu făcea deloc sport. Își făcuse rost de o scutire, deoarece i se părea că este mult mai important să citească decât să-și piardă vremea în sala de sport.
La 21 de ani, Cori era studentă la ASE la secția Relații Economice Internaționale și lucra într-o bancă, dorindu-și o carieră în domeniul bancar. Toate bune și frumoase, dar ceva nu mergea. „Până la 21 de ani îmi măsurasem succesele în diplome, concursuri și cărți citite. Corpul meu căzuse pe ultimul plan, aveam 80 de kilograme și eram tristă, furioasă pe mine și pe lume.” A început să meargă la sală, îndurând un program infernal: bancă, facultate și sport, zi de zi. A fost nevoie de un singur declic pentru ca viața ei să ia o altă turnură: într-o zi, la un curs, i s-a spus că situația economică din România este normală.
I s-a părut că este o ipocrizie și nu a vrut să accepte că normalitatea se traduce prin haos sau sărăcie. Åžtia că se poate și altfel: îl cunoscuse pe Cristi, și el fost ASE-ist, care își deschisese o sală de sport. Ei doi aveau planuri mari. Cori și-a făcut o cerere de exmatriculare, s-a înscris la o facultate particulară (pe care o termină anul acesta), și-a dat demisia de la bancă și a intrat în afacere cu Cristi. Între timp, dobândise o condiție fizică bună și, pentru a deveni instructoare de pilates, a învățat anatomie, fiziologie și kinesiologie și a făcut cursuri în Canada, la Toronto. Părinții ei, intelectuali și șefi de promoție, nu au fost tocmai încântați pentru început. Dar pentru că sunt iubitori și înțelegători, a fost mai important să o vadă pe fiica lor fericită:
„Eu trăiesc în lumea mea, intru în sală dimineața și ies noaptea, văd numai oameni care îmi plac. Doar că aș vrea să mai schimb niște mentalități românești, cum ar fi că sportul este ostenitor, că este greu să mănânci sănătos și că viața e grea. Eu nu cred lucrurile acestea.”
Doina Gogu – Curajul de a trăi când ești pe moarte
„Pacientul cu analizele alea unde este? Åži merge? Nu e în cărucior? Nici nu mai are legătură curajul cu reacția de după. Totul vine de la sine. Treci de faza cu căruciorul și toată lumea vine la tine să te vadă, aduc flori, cei foarte apropiați plâng afară ca să nu-i vezi (de parcă eu nu i-aș cunoaște după ochi).“ Diagnosticul l-a primit acum câțiva ani. Un timp a stat numai prin spitale. Făcea naveta dintr-un pat în altul și se lăsa analizată ca un exemplar ciudat care refuză să confirme estimările și se încăpățânează să trăiască.
Un timp a crezut că de-acolo vine speranța, dinspre mediul septic, halatele albe și cercetările științifice. Apoi a început să se îndoiască. Surprindea privirile iritate ale doctorilor de parcă ar fi fost un pacient impertinent care îi contrazice la fiecare consultație. De la un moment încolo niciun spital nu a mai vrut să o primească. „Mi-au dat drumul acasă. Au spus că mă voi simți mai bine în sânul familiei. Adevărul din spatele politeții nici nu mai contează. Stăteam în pat 18 ore și mă gândeam: «Oau, ce nașpa…» Nu la mine e vorba de curaj, ci la copiii mei, la familia mea. Ei au nevoie de curaj ca să se uite la mine. De pe partea cealaltă, adică din perspectiva mea, începi să devii egoist; vrei ceva pentru tine, pentru că până acum ai fost al lor. Dar îți ia ceva timp până ajungi acolo.
Eu eram dezorientată; nu-mi venea să mă apuc de nimic din moment ce știam că oricum nu am cum să termin. Un timp am strâns bani de înmormântare. Abia vara asta m-am revoltat: că sunt prea tânără, că nu e drept, că în viața asta am făcut totul pentru familia mea și nimic pentru mine, că nu am călătorit și nu am iubit așa cum aș fi vrut. Așa că am cheltuit toți banii de înmormântare pe o lungă vacanță în Grecia și Egipt. În Grecia am fost la o prietenă foarte bună pe care nu o mai văzusem din liceu, iar în Egipt m-am dus pentru că mi-ar plăcea să încep o mică afacere. Chiar dacă nu iese, încerc altceva.
Mi-am promis să trăiesc, să nu renunț până nu-mi iese afacerea și mai ales să călătoresc..
Ana Maria Gheorghe – Curajul de a spune cine ești
Ana a terminat Facultatea de Management Financiar în cadrul Institutului Bancar Român. În 2005 a participat la un concurs de frumusețe și i s-a oferit șansa să înceapă o carieră în televiziune, așa că a devenit coprezentatoare la o emisiune pe PRO TV. (În acest moment, prezintă rubrica de meteo și o interpretează pe Cezara în „Inimă de țigan”.) Dar odată cu notorietatea, vine și responsabilitatea de a spune cine ești. „Nu mi-a fost teamă să declar public că sunt țigancă. Pentru că sunt mândră că sunt țigancă și nu am negat asta nici măcar o dată.” Ana provine dintr-o familie care păstrează tradițiile: merg cu toții în fiecare duminică la Biserică, apoi fac o masă mare la care se așază toată familia, cu unchi, mătuși și verișori. Cele două surori mai mari ale Anei s-au măritat de tinere, una la 15 ani, cealaltă la 17, fără să mai meargă la liceu.
Ea a spus: „Eu vreau altceva.“ Familia ei a susținut-o și a fost alături de ea tot timpul. Acum-ˆAna are un iubit român pe care părinții ei îl iubesc foarte mult. Åži părinții lui o iubesc pe ea. „Dacă m-ai vedea pe stradă, ce ai spune? «Uite o țigancă?» Nu cred. Toți cei care m-au cunoscut au fost surprinși și mândri când au aflat că sunt țigancă.“ Își amintește amuzată că singura perioadă din viața ei în care a „suferit” că e țigancă a fost când avea vreo patru-cinci ani și când toți copiii din vecini mergeau la grădiniță. Mama ei era casnică și nu ar fi conceput niciodată să-și trimită copiii în grija altcuiva. Doar că nu știa să facă papanași și Ana era invidioasă pe ceilalți copii care îi povesteau ce mâncau la prânz la grădiniță. Dar pe lângă „drama-papanași“ are și multe amintiri frumoase, din vacanțele petrecute la bunicii ei materni.
Bunicul ei era potcovar și se trezea în fiecare dimineață la ora patru pentru a-i aștepta pe țiganii cu căruțe, corturi și fuste colorate și care mereu îi aduceau Anei mici cadouri, în semn de mulțumire pentru bunicul ei. Dar asta era în copilărie. În prezent, prioritatea Anei este cariera și își dorește să-și întemeieze o familie la fel de fericită cum este cea în care a crescut.
Mihaela Dancs – Curajul de a-ți urma visul
Mihaela este medic stomatolog. În 2001 s-a dus cu o prietenă la un atelier de dans contemporan, intuind că aici ar putea face ceva care să-i aducă o împlinire pe care stomatologia nu i-ar fi adus-o niciodată. Apoi, timp de câțiva ani, dansul a rămas încuiat într-un sertar. Mihaela s-a gândit că era prea târziu pentru a mai descuia acest sertar, de câțiva ani lucra în cabinetul ei și dansul rămăsese în altă lume. În 2004 a mers la câteva ateliere, a participat la câteva proiecte și lucrurile au început să se lege.
Coregrafa Cătălina Gubandru i-a propus în 2005 să lucreze împreună pentru spectacolul „Above the Roof”. A fost prima oară când cineva a lucrat doar cu ea, cu corpul ei, asumându-și faptul că era o dansatoare neprofesionistă. „La primele mele ieșiri pe scenă nu mi-a fost teamă pentru că aveam încredere în ce făceam cu naivitatea unui copil care descoperă ceva nou și se bucură din tot sufletul de ce i se întâmplă.“ S-a lăsat pe mâna Cătălinei și gata.
Un an mai târziu, în 2006, Mihaela a creat primul solo, un moment greu, dar fericit. În „reprogramare“ a adus pe scenă spațiul cotidian, din cabinetul de stomatologie (se auzeau zgomote de freză și pe un ecran erau proiectate imagini din cabinet), alături de un spațiu imaginar în care corpul își scria noi reguli, altele decât cele de zi cu zi. Mihaela nu are de gând să se lase de stomatologie. Stă patru-cinci ore la cabinet, alte patru-cinci ore repetă. La început, părinții ei au fost îngrijorați: „Dar tu cât mai ai de gând să dansezi?” Între timp, s-au obișnuit cu ideea și sunt în sală la toate spectacolele ei. <
Dacă o întrebi care este cea mai grea perioadă prin care a trecut, spune că este chiar cea de acum. Pentru că lucrează ea cu ea, iar nașterea unui spectacol este uneori lungă, frustrantă și anevoioasă.
Cristina Suciu – Curajul unui nou început
Acum doi ani au câștigat la Loteria Vizelor. Surprinzător, de altfel, pentru că nici măcar nu „jucaseră“. Fratele lui din Londra îi înscrisese cu mult timp în urmă, dar uitaseră complet. S-au trezit cu plicul și felicitările acasă. „Stăteam amândoi în mijlocul patului cu scrisoarea deschisă și râdeam cu lacrimi. Nici măcar nu ne-am pus problema că am putea pleca. Râdeam doar ca la o glumă foarte bună.“ Au uitat repede de scrisoare; dar le-a picat, din nou întâmplător, sub ochi cu c&
„Ne-am gândit că nu avem nimic de pierdut, așa că ne-am programat și peste șase luni ne-au chemat la Ambasadă. Trecuse atâta timp, că telefonul ne-a luat prin surprindere. Ne-am dus foarte relaxați. Între timp eu obținusem de departe cel mai mișto job din viața mea, soțul meu fusese promovat… Aaaa, ne-am și căsătorit civil în intervalul ăsta. Lucrurile pentru noi începuseră să se așeze frumos.“ Au luat viza pentru State, dar ei și-au văzut în continuare de prietenii și vacanțele lor. La sfârșitul verii s-au trezit cu zilele de concediu numărate și în pașaport cu o viză care expira în două săptămâni. „Ne-am gândit că suntem chiar fraieri dacă nu profităm de ocazia asta, așa că ne-am luat bilete de avion și am plecat într-un weekend prelungit la New York. A fost foarte frumos, dar ieșirea asta ne-a convins că am fi total pierduți acolo.“
Intrarea în State a declanșat automat eliberarea Green Card-ului, așa că de Crăciun s-au trezit cu un statut legal de rezidență în Statele Unite care expiră în trei luni dacă nu este onorat. Au dat din umeri și și-au văzut de vacanță. „Pe 7 ianuarie ne întorceam acasă de la părinți. Ningea și eram pe drum de opt ore. Ne-am dat seama că, dacă nu am pleca, am trăi toată viața cu un «ce-ar fi fost dacă…» în ceafă. A doua zi ne-am anunțat părinții, a treia zi ne-am dat demisiile și a patra zi ne-am cumpărat bilete de avion. Peste două săptămâni vom zbura la Los Angeles.”<
2 comentarii