Marga se zgâia la vitrine din mers, însă nu ne-am oprit, am pășit mai departe prin aerul curat de după ploaie. Ieșisem la plimbare. Vorbeam despre unt. Eu nu trebuia să mai cumpăr niciodată unt, toate revistele spuneau că e mai rău decât otrava. Prin venele care se îngroașă, sângele abia se mai târâie, gâfâind. Nu-mi dădea sfaturi, să n-o iau în nume de rău, îmi expunea doar părerea specialiștilor. La jumătatea unei fraze s-a oprit și ne-am întors. Înapoi, spre vitrină.
Ceva drăguț îi atrăsese atenția. Două bătrânele gemene, ca două floricele vestejite, ținându-se de mână ne ațineau calea. În cealaltă mână țineau câte o umbrelă mov, închisă, și ele gemene. Ne-au zâmbit simultan, cu o afecțiune comună. Prin sticla pe care mai adăstau stropi de apă, Marga mi-a arătat purcelușul. Nu era simpatic? Pe plusul vișiniu se aflau o grămadă de mărunțișuri. Cred că i-am spus că bibelourile de porțelan îmi amintesc de o mătușă fără vârstă, singură și actriță. Ochii mi s-au lipit de o solniță lucrată în coajă de nucă de cocos. M-a tras de mânecă să intram. Purcelușul portocaliu stătea în două copite, avea o fustiță în carouri și ochii albaștri. În gura ținea o floricică veselă, necunoscută mie.
Marga îl pipăia plină de încântare.
– Nu e simpatic? m-a chestionat ea din nou. Ar sta bine pe un raft de biblioteca.
– E o scrofiță, văd că are fustă…
– Nuuuu, nici vorbă! Bag mâna-n foc că e un purceluș scoțian.
Dumneavoastră ce părere aveți? s-a adresat ea vânzătoarei. Aceasta a ridicat din umeri, plictisită. Tocmai stinsese țigara. Avea un aer plouat și cearcăne adânci, înfiorătoare. Era vopsită blond, dar rădăcina parului îi trădă culoarea castanie a părului natural, precum și o sumedenie de fire albe.
– Noi avem marfa din o grămadă de țări, ne-a spus fără mândrie și fără să-și dezvinovățească presupusa ignoranță, cu voce brumată. În magazin nu eram decât noi, printre clovni, saci de dormit, păpuși, scăunele de lemn, becuri, lacăte, fețe de masă și multe altele.
– E din fibră de sticlă, dacă cade nu se sparge, a încercat vânzătoarea să-și facă minimal meseria.
– Carevasazică nu-i de porțelan…, a murmurat Marga. După ce l-a întors pe toate fețele, s-a hotărât să nu-l cumpere. Asta când i-a descoperit fanta de pe spinare, pentru introdus monedele.
– Am crezut că-i chiar de decor, nu o pușculiță, a comentat dezamăgită, și a trimis porcușorul scoțian înapoi la locul lui. Dar fiindcă tot intrasem în magazin, nu voia să iasă ca mâna goala. Așa că s-a mai foit o vreme, privind pe îndelete, pipăind și solicitându-i vânzătoarei câte un obiect așezat prea sus sau mici detalii legate de material, rezistență sau calități estetice, detalii atât de importante atunci când încerci să iei o decizie justă. Eu căscam nedemonstrativ, atât din rațiuni meteo cât și psihologice. În cele din urmă, după îndelungi chibzuințe și renunțări succesive, care de care mai dureroase, timp în care mi-am cerut permisiunea să aprind și eu o țigară, în mâinile Margăi se aflau o broască țestoasă sculptată în nu-știu-ce lemn prețios și o pană de păun.
– Ce spui, pe care s-o iau? m-a consultat, plină de încredere în discernământul meu. Cum nu voiam să o dezamăgesc, am încercat să găsesc în minte argumente pro și contra. Părerea mea sinceră era că, pe oricare ar fi luat-o, soarta i-ar fi fost aceeași: un strat gros de praf, cernut cu infinită necruțare prin sita deasă a timpului. Broasca semăna cu o mămăligă ștanțată cu carouri, iar pana de păun, de pe care puteam jura că mă privește cu ură unul dintre ochii încercănați ai vânzătoarei, era destul de ciufulită, ca și cum biata pasăre s-ar fi ascuns prin o mie de locuri, în speranța că va scăpa de jumuleală.
– Dacă nu te poți hotărî, ia-le pe amândouă, i-am spus cu sinceritate și cu gândul ascuns că astfel îmi pot trece sub tăcere părerea.
– Oooo, nu, nu se poate. Nu vreau să arunc banii pe fereastră…, și-a rotunjit ea buzele cărnoase, frumos arcuite. În magazin era răcoare și sub pânza subțire a rochiei i se ghiceau sânii ariciți. Între sprâncene, preocuparea îi săpase o cută dulce, numai bună de descrețit cu un sărut. Concentrarea îi dădea un aer copilăros, irezistibil.
– Atunci să dăm cu banul, am glumit eu. M-a săgetat pe sub sprâncene cu o privire scurtă și percutantă, de culoarea turcoazului, după care a continuat să cântărească cele două obiecte. Vânzătoarea își lăsase obrazul pe-o palmă, ca și cum, de oboseală, și-a pus capul pe primul lucru ieșit în cale. Se vedea că lăsase în urmă o noapte grea. Margăi i se adunase rochia între pulpe, punându-i în evidență linia muzicală a picioarelor, șoldurile dezinvolte și fesele sculpturale. Clipind din ochi, i-am făcut o fotografie pentru memoria mea intimă.
– O să iau pana! a hotărât Marga într-o clipită, străfulgerată pesemne de un argument irefutabil.
– Perfect, m-am arătat eu mulțumit. Blonda vopsită a tresărit și și-a amintit că e vânzătoare.
În pragul magazinului, Marga m-a prins de talie și m-a sărutat apăsat pe gură, în semn de mulțumire, de parcă aș fi avut vreun merit în toată afacerea.
– O ștampiluță pentru că ai fost cuminte și înțelegător, mi-a ghicit ea gândul. Åžtiu că ți se pare o prostie că am cumpărat pana asta… Åži a râs. Nu era prima dată când, cu tact și grație, Marga se arăta de o inteligență vie și caldă.
Cum la ziar nu-i plăcea să se angajeze în dispute mai mult sau mai puțin intelectuale, nu avea faima unui spirit pătrunzător, însă cu toții greșeau. Blândețea ei, când pisicoasă când abulică, mă păcălise și pe mine mult timp.
Åžtia ce voia, iar în momente cheie putea să fie îndrăzneață sau fermă, după caz. În rest, prefera să toarcă și, în loc să te contrazică, îți făcea din ochi. Ca și cum lucrurile cu adevărat importante doar se sugerează, fiindcă nu le poți discuta tranșant fără să le sfărâmi. Am întrebat-o dacă îi este răcoare și mi-a făcut semn din cap că da. Mi-am scos sacoul și i l-am pus pe umeri.
– Mama era profesoară de franceză. Cum să zic, era o cochetă. Avea nu știu câte pălării și pălăriuțe… Ne-am plimbat mult în acea după-amiază. Niciodată nu-mi mai povestise atâtea despre ea. O ascultam fascinat. Povestea era când veselă, când tristă, iar figura i se metamorfoza după stări. Lumina ochilor era cea mai sensibilă la fluctuația senzațiilor, ca un led de control. Turcoazul bătea când spre albastru, când spre verde, ba chiar uneori căpăta reflexe roșiatice. La un moment dat, târziu, din cer a început să cadă apă în neștire, ca și cum undeva sus s-ar fi rupt un stăvilar.
Am intrat în cel mai apropiat magazin. Deși replierea noastră n-a durat mai mult de doua-trei minute, pana arăta jalnic.
– Las c-o s-o usuci cu foenul, o să-și revină, am încurajat-o eu. Nici noi nu arătam prea grozav. Oricum, nu eram singurii nefericiți care se adăpostiseră acolo. Înăuntru era cald. Era un magazin stilat de lenjerie intimă feminină și vânzătoarele zâmbeau fermecător.
– Dacă tot am intrat, mi-aș lua un sutien, a spus Marga, privind pofticioasă spre rândurile înspumate de dantele. Am zâmbit din toată inima, căci, la cât de mofturoasă era, nu putea urma decât o ispititoare paradă a modei.
1 comentariu