În casa lui minusculă de atunci și în care nu avea semnal de televiziune sau radio, Palahniuk putea doar să citească sau să scrie.
Locuia într-un cartier în care nicio companie de cablu nu voia să intre. Era un cartier împădurit, cu drumuri desfundate așa că tot ce putea să facă era să citească sau să scrie și să meargă la petreceri unde adormea pe canapelele prietenilor.
“Așa că am am găsit varianta cea mai ușoară pentru mine. Nu pierdusem deja destul de mulți ani încercând să scriu romane false de Stephen King pe care niciun agent nu le dorea? Și m-am gândit, dacă voi scrie ceva nou, niciun capitol nu va fi mai lung decât un videoclip muzical. Orice ar spune sau ar face personajele mele trebuie să vină din replicile celor mai deștepți prieteni ai mei. Am scris această carte nouă pe dosul mâinii, pe hârtia igienică din băi, pe șervețele de bar. O dată pe săptămână, copiam tot ce scriam așa, în computer, la serviciu, într-una dintre zilele mai puțin solicitante de la birou. Detaliile și replicile personajelor s-au unit apoi în jurul anumitor teme. Ce a făcut personajul respectiv la muncă, de exemplu. Cum personajul și-a întâlnit adevărata iubire. Unde trăiește personajul. Iar planul meu a fost să scriu o serie de povești. Dar când mi-am strâns poveștile încet într-un singur lor, ele și-au format un tipar propriu. Toate făceau parte dintr-o poveste mai mare, dar aveau nevoie doar de câteva capitole de legătură pentru a se califica drept roman. Romanul s-a vândut extraordinar de bine. Apoi l-au făcut film.
Am mai scris încă trei romane la acel birou înainte de a vinde casa. Încă se află la marginea unei păduri imense, întunecate. Cine locuiește acolo, sper să o iubească.”